Sarbatori fericite!

Minunate adica!

Serpentina

De la Cluj la Oradea. In fata mea un Q7. Eu obosit la volanul Serpentinei. Era spre seara, noaptea incerca din rasputeri sa domine ultimele sclipiri ale zilei. Q7-le accelera crancen de fiecare data cand depasea cate unul dintre tirurile sau masinile mai lente de pe soseaua plina de unduiri ale terenului deluros dintre cele doua localitati. Eu ma tineam scai de el datorita raportului putere/greutate mai bun. In cateva randuri a incercat sa scape de mine facand niste depasiri cel putin periculoase daca nu chiar nebunesti. Nici o sansa totusi. Supraalimentarea motorului Serpentinei isi facea datoria. Ma indemna sa schimb vitezele numai cand curba de putere incepea sa scada, cand acul turometrului ajungea in zona rosie la 6300 de ture/minut. Turbina suiera metalic accompaniind uneori scrasnetul aspru al cauciucurilor in viraje mai stranse.

Am deschis ambele geamuri din fata pentru a savura senzatiile mai intens. Adrenalina era popata in creier la fiecare schimbare de directie sau acceleratie. Creierul meu trebuie sa fi avut un consum enorm de oxigen deoarece uneori respiratia mea devenea gafaita si pulsul crescut. Dealtfel si puternicul motor al Serpentinei consuma de 3 ori mai multa benzina decat la un sofat normal, in limitele unei plimbari obisnuite pe dealuri.

Q7-le renuntase sa mai scape de mine, dar nu incetinea deloc ritmul. Facea aceleasi depasiri in forta, dar imi lasa intotdeauna loc si mie. Probabil ca incepea sa-i placa urmarirea si era intrigat in acelasi timp ca nu poate sa lase in urma masina care parea net inferioara din toate punctele de vedere. Intr-o curba, gratie manevrabilitatii mai bune, si vitezei mai mari cu care Serpentina reusea sa se inscrie, l-am depasit. Abia atunci a inceput o cursa infernala de urmarire. Q7-le nu facea fata. Ramanea mereu in urma la demaraje in forta desi cei aproape 100 CP in plus ar fi trebuit sa-i asigure succesul intr-o intrecere head-to-head.

Cand am ajuns pe portiunea cu multe curbe in U, urmaritorul meu a ramas mult in spate. Luam curbele la limita aderentei, in timp ce el le lua larg si greoi. Cand l-am pierdut din vedere, pe o portiune dreapta in care ajunsesem la 220km/h, tot mirajul acela dar de drogul natural, fara contraindicatii, s-a pierdut. Adrenalina s-a consumat si eu am ridicat piciorul de pe acceleratie. Treptat am intrat din nou in ritmul moale, de plimbare. Ca o vijelie, Q7 a aparut in spatele meu, dar contrar a ce credeam eu, nu m-a depasit. Oricum eram aproape de intrarea in oras. A mers in spatele meu pana la  primul semafor. A deschis geamul si m-a intrebat contrariat: “Ce motor are masina ta?”

1.8 benzina, supraalimentat!

Inhibitia se pierde odata cu varsta

“Inhibiţia este o stare opusă excitaţiei, carcterizată prin incapacitatea de a răspunde unui stimul, sau prin crearea unui stimul de sens contrar care îl anulează pe primul. Inhibiţia este un proces  omniprezent în natură precum şi în procesle ce se desfăşoară în organismul uman, având conotaţii fizice, chimice, electrice, psihice, sexuale, etc.”

Mie mi-a trecut prin cap ca odata cu trecerea timpului, individul devine mai putin inhibat, fara ca neaparat sa aiba o crestere semnificativa a excitatiei. Ma gandesc totusi si la alt mod in care inhibitia dispare, fara ca aceasta modificare comportamentala sa aiba legatura cu inaintarea in varsta. Atunci cand bei alcool, inhibitia se diminueaza, lasand loc excitarii. Alcoolul nu provoaca excitatie, asa cum se presupune, ci doar franeaza temporar procesul inhibitiv.

Timiditatea, pesimismul, introvertirea, sunt efecte ale inhibitiei. Exista o anumita corelatie intre nivelul timiditatii si gradul de inteligenta. E clar ca lipsa oricaror retineri este o caracteristica a oamenilor cu o inteligenta sub medie. Nu e o regula, exista si exceptii, dar superexcitabilitatea duce la o putere de concentrare scazuta. Inhibitia conserva energia si o canalizeaza pe o anumita actiune, in tip de excitatia o risipeste. Echilibrul celor doua e de natura chimica la nivelul scoartei cerebrale.

Criza financiara? Sau manipulare de masa?

A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi  castiga existenta, da, ati ghicit, lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru. 

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist.
Intr-un cuvant era multumit cu munca lui iar clientii lui la fel asteptandu-si rabdatori randul la lustruit. Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti care l-a intrebat prietenos: “Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?”

Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza.
“Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu un biet lustragiu. Asa ca daca ai un dram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite.  Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc.” 

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase  pe ganduri. Poate ca intradevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele.
Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate.
Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune time is money. A inceput sa socializeze mai putin cu acestia, criza e criza, nu mai e timp de smalltalk.

Preocupat de criza financiar a devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala. Asa ca incetul cu incetul clientii care fideli carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului au inceput sa se rareasca.
Iar lustragiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.
 ”Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.”

Ultimele zile

Azi am trimis un mail viitorilor mei fosti colegi. Le-am spus ca plec din Bucuresti, ca e timpul sa merg mai departe. Le-am mai spus ca pe langa faptul ca a fost o placere sa lucrez cu ei, am pentru unii afectiuni care depasesc granitele profesionale. Am fost uimit sa primesc raspunsuri calde si incurajatoare. Voi reda mai jos doua dintre ele. M-au impresionat.

Mi-a facut o deosebita placere sa te cunosc si cred ca am schimbat multe idei interesante, inclusiv in calitate de “colegi de banca”. Iti doresc mult succes la Oradea si nu sper, ci sunt sigur J ca vei avea mult succes pe nou tau drum. Multa bafta si tinem legatura!

Cu cele mai bune ganduri, Bogdan

.

Salut.
 
Voiam doar sa te felicit. Consider ca ai o mare doza de curaj si de putere sa poti lua o astfel de decizie, in special in asa de scurt timp. Te rog sa ma crezi ca nimic din lume nu mi-ar face mai multa placere decat sa vin cu tine la Oradea sau la Cluj si sa fac parte din echipa pe care o formati acum. Poate vreodata imi voi realiza si acest vis. Din pacate, momentan situatia nu mi-o permite. Oricum ar fi, iti doresc sa gasesti ceea ce cauti acolo si sa te realizezi asa cum meriti. Sa transmiti, te rog, lui Coco si lui Nelu un salut cald din inima si sa le spui ca la Bucuresti e un ardelean care priveste cu dor intr-acolo.
 
Cu prietenie, ………….

 

Cum spuneam, am ramas impresionat! Multumesc!

Mi-e dor…

…de tine, de noi. Chiar daca noi nu a existat niciodata. Si nici nu va exista. Mi-as fi dorit sa te tin doar in brate putin, sa-mi ostoiesc dorul. N-a fost sa fie. Acum plec cu gandul ca nu ne vom mai putea vedea niciodata. Nu ca daca as fi ramas ne-am fi vazut. Dar asa, aveam o speranta… Nu mai am. Trec la un nou capitol. Capitolele vietii mele sunt tot mai scurte si tot mai amare. M-am saturat de amanaciune. Vreau si dulceata. Unde e dulceata pe care mi-o doresc? Cine a luat-o pe toata?

Cer asa ce mult? Sa te strang in brate? Sa te strang doar pentru o secunda. E asa de mult? Sa ma uit in ochii tai si sa vezi cat de mult mi-am dorit asta. Apoi sa mergi pe drumul tau si eu pe al meu. Sa ne vedem de vietile noastre gri si sa ne amintim din cand in cand de momentele roz in care ne-am privit cu intensitate. Sa descoperim ca sufletele noastre nu sunt asa de goale cum au crezut cei care ne sunt in fiecare zi aproape.

E desarta dorinta mea. Voi pleca pentru totdeauna. Nu ne vom mai vedea, nu ne vom strange in brate, nu-ti voi mai auzi vocea dulce. Voi inchide ochii si te voi vedea pentru o clipa, ca apoi sa te transformi in himera care ai fost mereu pentru mine. E destinul meu si al tau. M-am impacat cu mine si cu ce trebuie sa fie si nu voi face nimic sa schimb ceva. Cu toate astea, nu ma pot abtine sa nu-ti spun cat de mult doresc sa te tin in brate macar o secunda.

Cand in loc de inimi sunt pietre…

Traim intr-un vartej fenomenal de bani, cariere, necazuri, bucurii, placeri. Ne caracterizeaza egoismul. Nu ne mai pasa de vecinul de bloc, de omul garbovit de la coltul strazii, de semenii nostrii din metrou sau de colegii de serviciu. Suntem mereu in criza de timp, in criza de bani, in criza de idei, nefericiti. Nu mai stim ce e dragostea adevarata si o confundam tot mai des cu cate o partida solitara de sex.

Am ajuns scarbiti de noi insine, incercand sa compensam lucrurile rele pe care le facem cu palide fapte care ni se par bune. Si punem seara capetele obosite pe perne moi, inchidem ochii, ne inchidem constiintele si adormim ca si cum viata noastra e perfecta. Ca si cum am fi facut numai lucruri bune peste zi si nu avem ce ne reprosa. Ipocrizia a devenit ca o a doua natura. Ne trezim dimineata, urmam aceeasi rutina in fiecare zi, compusa din dus, imbracat, mancat, plecat la serviciu. Zambim doar cu gura atunci cand spunem buna dimineata, dar ochii ne sunt reci si sufletul gol…

Ioana este o fetita dragalasa. E inocenta. E tot ce noi nu suntem. E pura prin faptul ca nimeni nu i-a intinat existenta fragila si scurta. E o fetita care are totusi nevoie de picul de umanitate latenta din noi. Pentru ca fiinte ca si noi, cu chip de oameni i-au taiat o mana. Suna dureros si neverosimil, dar e realitatea. Prin lacomia si nepasarea lor au facut sa se nasca fara o mana. Si au facut ca o mare bucurie a unor tineri parinti sa fie transformata in dureresi groaza, furie si frustrare cand si-au vazut ciuntita fetita abia nascuta, despre care li se spusese ca “totul e in regula”.

Povestea ei este descrisa de parinti pe http://www.helpioana.ro/

Priviti adanc in sufletele voastre si renuntati la sticla de cola, la pachetul ed tigari, la distractia de sambata seara. E prea mult ce va cer? E prea mult daca sacrificati o obscura placere pentru un suflet fara vina? Daca e prea mult, ati trait degeaba!

Trezit din morti

Era octombrie. Ultima data cand am mai scris ceva aici. Ultima data cand am mai scris. Intre timp s-au intamplat multe. N-am mai avut chef si timp de bloguri, n-am mai citit decat selectiv 3 scrieri ale unor 3 oameni foarte apropiati. Recunosc, am mai lasat comentarii rare pe cele 3 bloguri pe care le-am mai vizitat. Lucrurile se schimba, oamenii se schimba, au trecut 4 luni  criza si mai sunt multe. Pseudo criza, cum spuneam mai demult.

M-au anuntat ca am leucemie. N-am. Dar li s-a parut mai interesant sa-mi spuna ca am. Inainte sa aiba rezultate concludente. Si o vreme m-am impotrivit ideii de a muri prematur. Dupa care m-am impacat cu soarta si ma simteam chiar bine. Pana la urma cineva apropiat, foarte apropiat, m-a convins sa ma duc sa-mi fac teste concludente. Si n-am leucemie. Si iar am fost dat peste cap. Cum, nu mai mor? Am in schimb alte chestii. Nu stiu ce am, nimeni nu stie. Nu ma simteam cu cancer in corp. Ce-i drept nici prea bine nu ma simt. Oboseala, o oarecare insomnie, o lehamite totala fata de ce ma inconjoara… Trebuie sa fie de la criza asta inconjuratore. Ma mai duc sa vad ce si cum, dar anul viitor. Anul asta am facut prea multe teste.

Imi urez singur: Bine am revenit in lumea virtuala!

Iubirea vietii mele!

Imi place Iasiul. Asa de tare incat m-am gandit foarte serios sa ma mut aici. Pacat ca nu pare foarte realizabil visul meu de a evada din prafuita capitala. E greu sa-ti rupi singur radacinile si sa-ti iei casa la spinare. Mai vedem, acum sunt in Iasi si poate o sa devina asa irezistibil ca nu o sa-mi mai gasesc linistea pana nu o sa plec.

Sunt mandru ca sunt roman

Azi am vazut Iasiul de la et 13 al hotelului Unirea. E frumos iasiul. Imi place de fiecare data cand vin aici.

Habar n-am ce legatura are titlul cu vizita mea la Iasi…