Inchisesem ochii si ascultam iarba si vantul. Ascultam tanguirea blanda a copacilor. Mi-au soptit o poveste. Trista si totusi cu iz de basm frumos, ca acelea pe care mi le spunea bunica pe la 4 ani, in serile reci de sfarsit de toamna. Doar ca povestea asta face parte din realitatea de zi cu zi si are un gust dulce-amarui ca o frunza de andiva prematur smulsa.
Era odata o printesa. Verusca pe numele ei de alint. Era vesela, zambea, era frumoasa alergand desculta in iarba cu soarele in paru-i purtat de vant. Era atat de dulce atunci cand se supara, incat nu aveai cum sa nu razi cand o vedeai. Era asa cum trebuia sa fie o printesa in cautarea printului ei. Dupa alergari, dupa ani, dupa experiente, si-a gasit printul. Frumos si el. Dulce. Erau perfecti amandoi, imbratisati pe malul apelor, pe varful muntilor, pasind incet in tacere sau chiuind de rasunau vaile. Era fericita Verusca. Atat de fericita cum nu mai fusese nici o printesa inaintea ei.
Venise vremea sa mearga la palat si sa faca acea nunta vestita. Nunta care sa dureze sapte zile si sapte nopti, ca-n povesti. Si s-a dus printesa sa invete dansuri, s-a dus sa faca repetitii, si-a luat rochii de mireasa cu trena lunga pana in imparatia vecina, cusute cu fire de aur albastru. Cu fiecare zi ce trecea, era tot mai fericita. A venit vremea. A invitat oaspetii, si numara clipele pana la momentul in care trebuia sa se bucure impreuna cu ei de momentul acela magic in care avea sa fie cu el pentru totdeauna. De fapt ea s-a gandit sa-i cheme pentru ca bucuria ei sa fie si bucuria lor.
Ei n-au venit. A plans Verusca atat de mult incat lacrimile i-au cazut pe firele de aur albastru de pe rochia de mireasa si s-au transformat in diamante. Pana la urma si-a dat seama ca tot ce conteaza e printul ei. Pe restul i-a privit intr-o vreme ca pe prietenii ei. Si in lumea ei perfecta, ei ar fi trebit sa-i fie prieteni. Si-a dat seama printesa ca nu traieste intr-o lume perfecta. De fapt si-a dat seama ca perfectiunea se opreste cand se termina aura care-i tine pe ei doi imbratisati. Dincolo, nu mai e nimic perfect. Si-a plans din nou printesa pentru oamenii egoisti, rai, ipocriti de dincolo, din lumea de afara. Ea avea sa sta in interior.
Un suspin se auzi dinspre copaci. Unii plangeau incet auzind vantul spunand povestea Veruscai. Altii erau senini, dar tristi. M-am infiorat si eu in lumina mistica a soarelui apunand. M-am ridicat si am plecat mai departe. Mi-as fi dorit sa fiu macar putin prin poveste, prin lumea perfecta a printesei-zane. Printre firele de aur albastru…
comentarii recente