Zambet de granit

Pielea imi vibreaza in ritmul valurilor. Ascult susurul bland al izvorului si putin mai departe simt tunetul brutal al cataractei ce modeleaza apa intr-un mod dulce, salbatic. E atata zbucium si atata liniste totodata in apa aceasta! E atata profunzime si atata superficialitate!

Vrem lucruri. Vrem sa avem, vrem sa simtim. Vrem sa iubim. Vrem sa fim iubiti. Pe de-o parte putem ajunge la ce vrem, dar ne temem sa o facem. Pentru ca s-ar putea sa-i ranim pe cei dragi. Si pentru ca odata ajunsi in posesia a ce vrem, constatam ca vrem altceva. Si ciclul se repeta. E oare mai bine sa nu mai vrem? Sau e mai bine sa ne tinem dorintele sub control reducandu-le la stadiul de vise? Sau e mai bine sa ne urmam natura si sa ne indeplinim vrerile? Si dupa aceea?

Are ochii verzi. Cleopatra! Senzuala, inteligenta, zambitoare, cu forme apetisante, perfecta! Zambeste, dar e trista. De fiecare data cand iau contact cu ea, ma binedispune. Intr-un fel in care lumea mea se schimba. In bine. Ea, sub mantia comoda a zambetelor, e o fiinta plina de dorinte pe care nu si le poate satisface. Sa fie oare de vina fiul ei, Edward? Sa fie Jupiter, tatal baiatului? Sa fie constiinta ei care-i spune ca dorintele-i sunt aducatoare de suferinta? Nu stiu. Pe sub zambete se vad rareori cutele suferintei. Reuseste atat de bine sa o ascunda incat ai crede ca nu exista. Ea nu recunoaste. E puternica. Pentru el, pentru Edward.

Si-mi spune cand o visez: Dragul meu, esti prea departe de mine ca sa-mi simti inima…