Stanci.
Splendide formatiuni calcaroase sculptate de-a lungul timpului de vicisitudinile vremurilor. Noaptea, luna le lasa sa soarba din lumina ei alba, laptoasa. Trec zburand printre varfurile care se vad stralucitoare, argintii, zimtand cerul negru, de pacura. Un fir de apa a muscat adanc in mii de ani pe alocuri cateva sute de metri, lasand pereti perfect plati, inalti, ametitori. Ma uit de sus, de pe varfuri, la oamenii de jos care viermuiesc nestiutori si grabiti, fiind mai interesati sa cumpere nimicurile de pe tarabele insirate alandala, decat sa-si ridice privirea si sa admire frumusetea salbatica a stancilor de calcar. E atata frumusete incat m-am imbatat. De aici, de sus, zbaterea necontenita a raului de jos pare o melancolie. Se aude incet si moale. Stelele-i daruiesc luciri diamantate pentru cate o secunda ca apoi sa dispara si sa apara in alt loc. Tot acest joc al apei cu cerul imi da o stare de relaxare pe care nu pot sa o intalnesc in alta parte.
Cheile Cernei.
Ei da, been there, done that. Minunat, cum spui.
As putea adauga si cheile Bicazului pe care, tu, Ioana le stii foarte bine. As putea adauga atatea locuri senzational de frumoase pe care nu stim sa le privim, nu stim sa le pretuim si pe care in ignoranta noastra le distrugem…
era o poveste despre oamenii care nu vad padurea de copaci. ai bine, cred ca in aceste randuri se afla exemplul perfect acestei povesti. omul de azi trebuie sa se ridice deasupra tuturor copacilor pentru a vedea frumusetea si maiestria padurii intregi. acelasi lucru e valabil si pentru fiecare copacel in parte…
altii, …, doar isi baga pula in padure, luand fiecare copac la rand..