De ce suferi?

Am intrebat o multime de oameni care e motivul suferintei lor. Din raspunsurile primite am auns la concluzi ca in ciuda diversitatii formelor suferintei, oamenii sufera cam din aceleasi motive.

Pe primul loc in topul raspunsurilor e suferinta din dragoste. Fie ca inca mai simte dragoste fata de cel/cea care a plecat sau care a inselat asteptarile, fie ca sunt inca impreuna dar exista diverse probleme in relatia respectiva. Cei mai multi sufera din dragoste, lipsa ei sau dezamagirea pe care o simt cand iubesc si nu li se raspunde pe masura. Mai mult de 80% din cei pe care i-am intrebat au spus ca sufera din dragoste.

Pe locul doi este lipsa banilor. Mult mai putini sufera din lipsa banilor. Probabil ca nu multi din cei cu care am intrat in contact au suficienti bani cat sa-si satisfaca orice capriciu sau sa mearga la Paris dupa cumparaturi cu noul BMW X5 pe care l-au primit de la parinti. Cu toate astea, lipsa banilor e mult mai putin importanta ca dragostea.

Pe locul trei si ultimul in topul meu a fost nerecunoasterea meritelor. De catre parinti, de catre prieteni, sefi, sau altii cu care intra foarte des in contact. Nu conteaza ca sunt merite profesionale sau personale. In opinia lor conteaza numai ca oamenii nu-i inteleg asa cum sunt. Majoritatea sunt sensibili, iubitori, buni, capabili si ceilalti ii vad reci, rai, nu-i vad in stare de nimic. Si sufera din cauza asta. Sufera rau.

Tu din ce cauza suferi?

Ce e fericirea?

Poate fi fericit un om cu o singura camasa pe el, fara acoperis deasupra capului? Sau situatia materiala este rsponsabila pentru fericire? Este fericirea dependenta de bani? Sau de starea spirituala?

Intrebari la care ca provoc sa raspundeti

Iubirea vietii mele!

Imi place Iasiul. Asa de tare incat m-am gandit foarte serios sa ma mut aici. Pacat ca nu pare foarte realizabil visul meu de a evada din prafuita capitala. E greu sa-ti rupi singur radacinile si sa-ti iei casa la spinare. Mai vedem, acum sunt in Iasi si poate o sa devina asa irezistibil ca nu o sa-mi mai gasesc linistea pana nu o sa plec.

Despre Crash

Am primit-o de la angel. Cica sa spun 8 lucruri despre mine. Pai sa vedem:

1. Imi place toamna. la nebunie. Mai ales ploaia de toamna. Imi plac florile de camp toamna. Imi plac frunzele stejarilor toamna. imi place totul toamna. Drept pentru care toamna sunt mai romantic, am o privire mai banda, sunt mai moale.

2. Sunt darnic. Ma scrific pentru altii cand consider ca merita. Adica mi se face mila de cate un batran si-i dau banii pe care-i aveam sa-mi cumpar diverse lucruri. Nu e un sacrificiu in adevaratul sens al cuvantului, dar e mai mult decat nimic.

3. Sunt ipocrit. Spun uneori lucruri pe care nu le cred in totalitate. Fac complimnete cu scopul de a binedispune persoana cealalta si eventual pentru a trage oarecare foloase de pe urma binedispunerii ei. Tot pentru ca sunt ipocrit, dau impresia ca n-as face lucruri pe care le fac toti ceilalti barbati. Adica dezordine, haine puse unde nu trebuie, sosete aruncate aiurea, stiti voi…

4. Nu arat ce simt. Aproape niciodata. nu-mi arat dragostea, nu-mi arat supararea, sunt rece. Sunt mereu calm si imperturbabil. Aproape mereu zambesc fie ca-mi face ceva placere sau nu. Sunt mereu vesel prin natura mea si nu las rautatile sa ma darame. Exista totusi cateva exceptii.

5. Imi place sa-i fac pe ceilalti sa zambeasca. Fie ca spun o gluma, fie ca ii sochez in mod placut facand lucruri pe care nu si le imagineaza, anormale in lumea asta in care normalitatea inseamna in general egoism dus la extrem…

6. Florile mele preferate sunt lacramioarele. Pt ca sunt albe, pure, delicate. Pentru ca seamana cu sufletele copiilor. Daca-mi dai un buchet de flori de camp cu cateva lacramioare printre ele, mi-ai infrumusetat toata ziua.

7. Imi place masina mea neagra. Imi place sa conduc pe drumuri virajate la limita. O cheama Serpentina. Avem o relatie speciala mai ales ca ne-am ciocnit cu un pom intr-o frumoasa zi de vara…

8. Am crezut in naivitatea mea de copil mare ca pot schimba lumea. Mi-am dat seama pana la urma ca nu se poate. Lumea are mersul ei imperturbabil pe care nimeni nu-l poate schimba. Cel putin nu in bine. Dar pot sa schimb macar oamenii din jurul meu prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac. Evident ca vor fi mereu unii care ma vor vedea negativ, pentru care voi fi mereu ceva urat, negru, neplacut.

Ii dau mai departe bunului meu prieten, vorbescsingur si Lorenei.

Crash la IKEA

M-am gandit sa ma duc sa fac niste cumparaturi. Aveam chiar si o lista. In principiu, avand in vedere schimbarile majore intamplate cu putina vreme in urma, aveam nevoie de un pat. Sau de mai multe ca mie-mi place sa dorm pe mai multe saltele in acelasi timp. Toate bune si frumoase. Imi iau familia de omuleti virtuali si ii inghesui in masinea mea neagra si cam murdara. Stiati ca pe masina o cheama Serpentina? Ei, nici o problema, aflati acum. Dau climatizarea la maxim si o iau pe podul grand ca sa ajung in Baneasa. Dar pe la casa presei libere imi dau seama ca se lucreaza pe la aeroportul Baneasa. Imi spun: nu poate dura asa mult ca e sambata la pranz si oamenii au plecat deja din Bucuresti. Crashii virtuali m-au  inganat si-au ras de mine, dar nu i-am bagat in seama. Pana la urma au avut dreptate, a durat 2 ore drumul de 0.8 km pana am trecut de aeroportul Baneasa. Si cum de la gara de avioane pana la Ikea mai era o aruncatora de anvelopa, n-a mai durat asa de mult. Si cum am ajuns bine, sanatosi in incinta, unul din crash-uleti ma trage de maneca: Auzi, noi nu mancam nimic? Ca mor de foame. Pai normal ca mancam, ca drumul a durat de parca am fi strabatut un sfert de tara. Si cum cumparaturile se fac pe stomacul plin, m-am asezat la coada. Coada care se rasucea maiestuos dupa niste bare care duceau de fapt la coada propriu-zisa. N-am vazut in viata mea asa coada mare la impinge tava. Si unde mai pui ca “suedezele” blonde care izbeau mancarea de farfurii cu gratie se miscau ca niste zvarlugi. Daca s-ar fi miscat ca tanti de la mega image-ul din colt, cred ca si acum as fi fost la coada respectiva.

Ajungem in sfarsit printre nenumarate corpuri inghesuite frenetic printre mobile, miasme de tot felul, strigate ca pe front, coate primite in stomac si in general o atmosfera de razboi, la raionul care ne interesa, paturi. Si cum eu sunt foarte organizat, ma uitasem in prealabil pe catalog si-mi luasem si de la intrare un creion si o foaie pe care-mi trecusem codul a ce doream sa cumpar. Vad patul si ma gandesc ca mai am doar un efort de facut, sa ma duc la spatiul de depozitare, sa-l ridic, sa-l platesc si sa ies odata din iadul Ikea. Asa am crezut eu! Partea proasta e ca virtualii pe care-i luasem cu mine s-au gandit ca ar fi bine sa reorganizam daca tot ne-am mutat. Si ca ar mai fi nevoie de un pat si de un suport, de fapt de doua, si-ar mai fi de luat niste aplice, si o veioza, si niste pahare ca sunt asa de frumoase… Si inca una si alta si daca tot suntem si o masuta pt noul tft ca aia veche nu se mai potriveste… Si uite-asa, mai in gluma mai in serios am ajuns cu caruciorul incarcat la zona de depozitare unde urma sa mai incarc cele doua paturi si masuta de lemn masiv. Cu masuta a fost simplu, dar la paturi, tine-te! Patul vine cu saltea separat si cu scandurile care sustin salteaua tot separat. Si dupa ce ca sunt separat, mai sunt si cu 5 randuri mai incolo. Dai si cauta! Pana la urma, indrumat de un “suedez”, blond si el, am gasit si scandurile. Am platit, am tras masina la rampa, am rabatat toate scaunele posibile, inclusiv cel din fata si am incarcat mobila. I-am inghesuit pe crashii virtuali in torpedou si-am plecat iar prin ruinele Bucurestiului spre zona rezidentiala militari. M-am uitat la ceas. Pierdusem fix 6 ore din viata mea. Si urma sa mai pierd altele surubarind mobila minunata de la cel mai mare si frumos magazin de mobila din Romania.

M-am decis sa stau departe de Ikea cel putin 10 ani pana cand educatia se va apropia de valori normale. Pana atunci ii las pe burtosii cu lanturi la gat si cu telefoane lucioase sa vina sa populeze locul. Va urez cumparaturi la superlativ.

Dragoste stinsa

Stateam pe spate in iarba cu frunzele stejarului intre mine si soare. Era una din zilele in care nu ma gandeam la nimic. Savuram linistea, savuram singuratatea, imi placea sa stau cu ochii inchisi, sa zambesc lasand viermuiala oamenilor si probelmelor lor intr-o lume care-mi doream sa nu fi existat. Eram doar eu. Condusesem destul de mult si oprisem la marginea luminisului unde-mi placea sa opresc mereu. Era deja un loc al meu, un fel de sanctuar in care ma simteam ca in alta dimensiune. Si eram fericit ca nici un gand nu-mi trecea prin minte. Locul ideal pentru relaxare.

Si ai venit tu acolo. M-am intrebat pe moment cum poate cineva sa fie atat de crud incat sa ma deranjeze in sanctuarul meu. Fusesem fericit. Acum eram tulburat. Am deschis ochii si imaginea ta mi-a ramas intiparita in suflet. Erai himera de demult ce-mi aparuse in vise. Erai ce nu credeam ca poate exista. Dupa clipa de suparare a urmat clipa de indoiala. Oare erai aievea? Sau doar plasmuirea mintii mele prea imaginative? Ca sa ma asigur, te-am pipait. Ai zambit atunci si zambetul tau mi-a ars ceva in suflet, m-a bucurat si m-a intristat totodata. M-am ghidat mereu dupa principiul ca daca ceva e prea frumos ca sa fie adevarat, inseamna ca nu e adevarat. Si chiar daca aveam dovada existentei tale langa mine, aveam zambetul tau, vedeam ochii tai verzi, frumosi, tot mai aveam nevoie de ceva. Ca si cum ai fi stiut despre furtuna dintre sinapsele mele, mi-ai vorbit. Vocea ta era blanda si adanca. Mi-a patruns pana in mijlocul fiintei, sfredelindu-mi creierul. Era dureros de placuta. Erai acolo in fata mea, vie, reala si mie nu-mi venea sa cred. Erai tot ce-mi dorisem vreodata. Erai intruchiparea iubirilor mele, dorintelor mele, a tot ce visasem pana atunci. Erai perfecta.

Diminetile noastre erau pline de savoarea mirosului tau. Imi zambeai asa de frumos, ne tineam de mana intr-un fel in care nimeni nu o mai facea, sau cel putin asa mi se parea mie. Eram sufletele pereche, eram perfecti impreuna, ne completam. Dragostea noastra ne umplea lumile.

Acum, stand din nou pe iarba la umbra batranului stejar, cu ochii plini de lacrimi, amintindu-mi zilele acelea, simt ca inima mea e moarta. Eu sunt rece si singur. Tu nu mai esti si fara tine viata nu mai are culoare, nu mai exista placere in nimic din ce fac. Totul e searbad si monoton. Ma simt si ma misc la fel ca un robot defect, ramas fara sursa de alimentare. Vorbele mele sunt fara intonatie si ochii mei sunt tulburi. Orizontul meu a disparut odata cu tine. Si oricat m-as chinui sa-mi opresc lacrimile, ele curg fara sa le pot opri cand ma gandesc cum te-ai stins. Doar atunci ma mai simt viu. Tu aparti trecutului, dar si eu traiesc in acelasi trecut plin de fericire alaturi de tine. Prezentul nu mai are nici o relavanta pentru mine. Nici durerea nu o mai disting pt ca sunt tot o rana. Am murit si eu odata cu tine, dar corpul meu continua sa traiasca. Nimeni nu va mai trezi in mine dragostea. ma voi stinge si eu pana la urma ca si tine sub ramurile stejarului care-mi stie deja toate frimiturile sufletului.

Ciocnirea

Ce vor ei de fapt sa vada? Sunt atat de fascinati de aceasta entitate numita gaura neagra incat vor sa vada cum se intampla. Si au impresia ca daca ciocnesc niste particule de o masa oarecare cu o viteza apropiata de cea a luminii vor rezolva ceva. In fizica pe care am invatat-o toti pe la liceu am aflat ca atunci cand ciocnesti doua corpuri se produce un impuls care este egal cu masa inmultita cu viteza celor doua corpuri. Pai daca masa particulelor este foarte mica, nu acelasi lucru putem spune despre viteza lor uriasa. Va rezulta printre altele o explozie. Ei de fapt vor sa creeze o gaura neagra, ce-i drept microscopica doar pt ca nu-si pot explica cum o entitate poate avea un camp gravitational atat de mare incat sa atraga chiar si lumina. Gaurile negre nu se supun regulilor fizice asa cum le stim noi si ei vor sa vada cu ochii lor treaba asta.

Vor de fapt sa calatoreasca in timp. Lângă o gaură neagră, distorsiunea spaţiu-timpului este foarte severă şi din această cauză găurile negre au nişte proprietăţi foarte ciudate. O gaură neagra are ceva ce se cheama ‘orizontul evenimentului’ sau Raza Schwarzschild. Aceasta este o suprafaţă sferică ce marchează graniţa găurii negre. Poţi “intra” în gaură prin acest orizont, dar nu mai poţi ieşi niciodată. De fapt, odată ce ai trecut de orizontul evenimentului, eşti condamnat să te apropii din ce in ce mai mult de ‘punctul de singularitate’ din centrul găurii negre. Omanii estimeaza (fara sa stie in realitate) ca atractia gravitationala a miezului unei gauri negre tinde catre infinit. Si acum va intreb eu, nestiutor, ce le face pe gaurile negre gigant din centrul galaxiei noastre sa nu inghita tot universul daca au o asemenea forta gravitationala? Sau poate universul e deja o mare gaura neagra, nu?

Pana la urma nu cred ca vor reusi sa faca asa ceva. Dupa parerea mea, cei 8 miliarde de euro sau dolari ce-or fi ei care s-au cheltuit, sunt doar un mod de a pune in valoare inca o data, daca mai era nevoie, prostia fara margini a celor care trag itele in lumea asta. Si ne arata neobrazarea lor, crezand ca pot controla lucruri care sunt mult mai presus de ei.

Mai traim si mai vedem…

Aniversare.

Fiind ziua mea, imi urez la multi ani. Sa ne traiesti Crash si cum mi s-a spus mai devreme, sa imbatranesti frumos. Pai da, ma apuca o depresie…