Dragostea inseamna suferinta?

Valuri. Cer albastru. Pescarusi albi. Statea intins pe nisipul rugos cu mainile sub cap si asculta cu mintea goala sunetele involburate ale marii. Soarele diminetii inviorase plaja. Tipetele pescarusilor nu pareau sa-l irite. Avea pe fata un zambet trist si cateva cute ii inourau fruntea. Imaginatia il duse departe, tocmai in curtea bunicilor de la tara. Era mic si naiv. Cursul vietii lui incepuse acolo, demult in copilaria vesela si aparent fara griji in batatura bunicilor. Facu un salt in timp si se vazu la Brasov. Era sus pe o schela. Nu stia ce facea acolo, dar putea sa vada toata panorama superba a orasului si muntilor. Avea in mana un aparat de sudura. Ce cauta acolo? Nu era locul lui. Trebuia sa plece. Se vazu la facultate. O facultate pe care o adora si o ura in acelasi timp. Nu stia cum ajunsese sa studieze lucruri care nu-i placeau doar de dragul altora care-i placeau. Adica nu putea sa invete numai ce vroia. Asa credea. Drept pentru care a abandonat pur si simplu sistemul acela prost in care hartia pe care ar fi primit-o la sfarsit ar fi fost fara nici o valoare.

Se vazu pe banca de sub marul batran sarutand tremurand prima fata. Nu i-a placut. Nu-si dadea seama ce faceau baietii mai mari ca el atata caz. Nu era nimic atat de special. Si cu toate astea, a mers mai departe facand ce facusera atatia barbati inaintea lui. Cand fecioria lui devenise de domeniul trecutului, s-a gandit ca merita sa-si exploreze aceasta parte care parea de succes. Nimic nu-i placea totusi. Era intr-o continua cautare. Si avea relatie dupa relatie fara sa iubeasca pe cineva. Era ca un vanator pe care-l interesa doar alergarea, nu si prada. Atunci cand o avea, totul devenea lipsit de sens pana cand vana din nou.

Soarele devenise deja arzator. Cand deschise ochii, sirul amintitilor se intrerupse si trai din nou in prezent. Un prezent chinuitor la fel ca restul vietii lui. Acum iubea. Iubea cu toata fiinta lui, cum nu iubise niciodata in cei 25 de ani pe care-i traise. Si dragostea asta il macina pentru ca nu era ce-si dore, nu era cum isi imaginase. Credea ca dragostea e ca un val roz placut si racoritor pe care-l simti mereu la fel. Credea ca daca se indragosteste si ajunge sa iubeasca totul va deveni mult mai frumos. Dar nu era mai frumos. Si acum isi punea la nesfarsit o intrebare pe care o stia retorica: Dragostea inseamna suferinta?

Isi inchipui discutia cu parintii lui. Unica. Avusese doar una. Il iubeau, stia, dar mai stia ca avusesera probleme pe care in loc sa si le rezolve intre ei, le exteriorizasera in familie si ei, copii, fusesera afectati. Fugise de acasa. Ei, parintii nu considerasera ca fugise, dar el stia ca asa fusese. Si lipsa comunicarii cu ei, fusese hotaratoare pentru dezvoltarea lui psihologica. Se gandea la toate astea acum, cand devenise matur. Era matur? Asa credea.

Si mai erau banii. Isi imagina ca poate sa castige o multime de bani. Dar oricat de multi ar fi castigat, cheltuia si mai multi. Schimba job-uri gandindu-se ca la posibilitatea de a castiga si mai multi. Se asociase intr-o vreme cu un prieten intr-o firma. Firma care ar fi avut sanse destul de mari, sanse pe care el le-a inlaturat una cate una din lene, din lipsa de chef, din cauza suferintelor mistuitoare din interior. Cauta altceva. Mereu cauta altceva.

Si acum, pe plaja, singur, se gandea in sfarsit la el. La viata lui. La uriasa lui nevoie de ceva. Mereu de altceva. Ar fi dat orice sa afle ce era acel altceva pe care-l cauta mereu. Chiar si acum cand totul era asa de placut, de frumos, simtea nevoia unui alt cer, unui alt soare, unei alte mari pe plaja careia sa stea si sa se gandeasca. Si iarasi, intrebarea lui dintotdeauna isi facu loc prin sufletul lui sfasiat de nelinisti si cautari: Dragostea inseamna suferinta?