Efectul Placebo

Intr-o seara, tarziu, in timp ce lucram la o prezentare care trebuia sa fie gata a doua zi, somnul aproape ca m-a biruit. Mi-am amintit ca in bucatarie mai era niste cafea ramasa de dimineata. De obicei evit sa beau cafea la ore inaintate, insa de data aceasta simteam ca altfel nu fac fata. Asa ca am inghitit-o repede si am asteptat.

In mai putin de 10 minute, m-am simtit plin de energie, da, cafeina mobilizeaza zaharul din sange. Efectul a fost rapid poate si din cauza ca beau destul de rar cafea. A urmat apoi cresterea capacitatii de concentrare si atentiei; cafeina stimuleaza sistemul nervos. Apoi m-am grabit la toaleta, ca o confirmare a efectului diuretic al cafeinei. Pe scurt, am fost in forma pe tot parcursul celor trei ore ce mi-au fost necesare pentru terminarea proiectului.

In dimineata urmatoare, mi-am indreptat pasii lenesi spre bucatarie cu gandul sa-mi mai fac o cafea. Si mare mi-a fost mirarea cand pe pachetul de cafea scria mare: decafeinizata. Mi-am dat seama ca in seara precedenta doar faptul ca am trait cu impresia ca daca beau cafea, m-a facut sa am energie.

Emotiile pozitive si o viata sanatoasa stimuleaza productia unor substante in creier, numite endorfine. Probabil ca toata lumea a auzit de endorfine. Ce nu stiti e ca aceste substante nu sunt responsabile numai cu buna dispozitie sau fericirea de moment. Ele mai au un rol important: ajuta in lupta contra bolilor si promoveaza insanatosirea. Gandurile si emotiile influenteaza in mod direct mintea, care, la randul ei, afecteaza puternic corpul. Exista relatari despre persoane care credeau ca urmeaza sa moara si care au murit, fara sa se poata gasi nicio cauza directa a mortii lor.

De ce?

Ecourile pasilor lui se loveau haotic de peretii holului si rasunau lugubru in linistea mormantala. Mergea pana la capat, dupa care facea cale intoarsa. Isi formase deja un traseu si incepuse in imaginatia lui, sa toceasca mozaicul venetian nedefinit pe care calca. Dintr-o data, un om in alb din cap pana in picioare aparu langa el si incepu sa-i vorbeasca. Nu auzea ce i se spunea pentru ca nu isi dadea seama cum de nu-l vazuse inainte sa ajunga la el. Isi concentra toata atentia spre persoana de langa el care-i vorbea cu o voce blajina, linistitoare, dar autoritare in acelasi timp. Simtea ca nu-i vrea raul, ca vrea sa-l linisteasca, dar nu intelegea ce spune. Simti nevoia sa se aseze. Se apleca in fata usor si se indrepta spre cel mai apropiat scaun. Se aseza, dar se ridica imediat, amintindu-si ca cineva inca vorbea cu el, chiar daca nu intelesese nimic. Se indrepta spre omul in alb, se opri la 2 pasi, il privi pierdut dupa care se aseza din nou, isi prinse capul in palme si ramase asa mult timp.

In salonul imaculat, pata rosie, bizara, strica aspectul desavarsit de alb. Femeia de pe masa din mijlocul lui gemea usor. Incerca sa ridice capul dar nu reusi. Misca buzele in incercarea de a spune ceva. Nu-i iesi decat o soapta firava care-l obliga pe doctorul de la capul ei sa-si apropie urechea.

-Va rog, nu-i spuneti ce am, sa nu-i spuneti ca o sa mor… va rog, spuneti-i ca nu mai vreau sa-l mai vad, ca nu mai pot sa traiesc cu el, ca nu-l mai iubesc. Nu vreau sa stie ca mor…

Soaptele i se stinsera incet, lasandu-i pe medicii si asistentele din jurul mesei in asteptare. Monitorul din dreapta sfida linistea cu piuituri stridente din ce in ce mai rare pana cand totul se transforma in ceva ireal de liniar. Urma o usoara agitatie. Intr-un final, unul dintre medici, se indrepta catre un barbat in alb, care statuse deoparte si privise in tacere, si-l intreba:

- Anunti tu?

 Capul ii era din ce in ce mai greu, mainile obosite nu-l mai puteau sustine. Ridica privirea si-l vazu din nou pe cel in alb in fata lui. Mirat, il intreba daca are nevoie de ajutor. Intrebarea i se paru ridicola cateva secunde mai tarziu cand incerca sa-si ridice corpul care parea de plumb, de pe scaunul in care zacuse ore in sir. Isi privi ceasul dupa care compara ce vazu cu ora de pe ceasul mare din capatul holului. Erau in concordanta. Atunci de ce avea impresia ca pierduse timpul pe undeva? Se intreba ce cauta acolo si de ce statuse atat de mult. Raspunsul veni ca o maciuca in moalele capului:

-Am facut tot ce-am putut, nu a mai putut fi salvata. Daca ar fi venit mai devreme… Imi pare rau, pot sa va ajut cumva?

Il iubise! A vrut sa-l protejeze! Nu i-a spus nimic! Cancerul omoara, stia asta, dar nu vroia ca el sa stie. Il iubea prea mult! Acum ea nu mai era. El era o epava, cu carma rupta, plutind in deriva printre mormanele de mizerie omeneasca, fara singurul lucru frumos, dragostea ei. Si o singura intrebare, nebuna, nu-i dadea pace: De ce?

post preluat de pe un blog mai vechi