Scrasnetul caucuicurilor la fiecare curba parea neverosimil pe asfaltul stopit de ploiaia care cadea inversunata. Era incordat in spatele volanului, aproape fara sa clipeasca, o picatura de sudoare scurgandu-i-se pe tampla, croindu-si drum pe obrazul bronzat. Ea era speriata pe scaunul din dreapta si-si impartea atentia intre parbrizul prin care abia distingea drumul serpuit in noaptea uda si el, cel pe care-l iubea atat de mult…
- Iubitule, te rog…
Vocea i se sugruma intr-un icnet de durere cand o frana violenta stranse centura de siguranta pe trupul ei delicat.
Oare cum ajunsesera aici? Trecusera abia trei ani din relatia lor perfecta. Trei ani in care recunostea ca nu toate fusesera roz, dar in cele mai multe momente se simtisera fericiti. Unde disparusera toate momentele acelea frumoase. Inainte sa-i spuna ca nu mai poate ii spusese ca o iubeste, ca nu poate sa traiesca fara ea. Si cu toate astea, nu mai putea sa traiasca nici cu ea. Mintea ei nu putea intelege asta. Il iubea si stia, simtea cu toata fiinta ei ca si el o iubeste. Si atunci de ce sa nu mai poata? Chiar nu intelegea.
Sunetul metalic al sistemului de protectie la derapaje al masinii ii intrerupse sirul gandurilor. Nu-l mai vazuse conducand asa de agresiv. Taia fiecare curba si trecea la limita pe langa marginea prapastiei din stanga lor sau pe langa stancile inalte de pe partea dreapta. Din cand in cand sistelele active de protectie intrau in functiune protejandu-i de propria lui nebunie. Nu i se clintea nici un muschi si ochii ii erau imobili. Nu-l mai recunostea. Parca nu mai era iubitul ei timid, plin de candoare, bland pe care-l vazuse lacrimand cu trei ani in urma. Se transformase in ceva ce nu putea descrie si inima ei refuza sa accepte. Incerca sa-l atinga pe umar.
- Te rog foarte mult sa ma lasi sa conduc!
Glasul lui rastit o facu sa tresara. Avea o voce guturala pe care nu i-o cunostea. Nu avu insa timp sa reflecte in continuare pentru ca la una din curbe, din cauza vitezei prea mari lovi un colt de stanca. Incerca disperat sa redreseze bolidul care dansa de cateva ori pe sosea dupa care lovi parapetul de beton si se prabusi spre raul din prapastie. Picaturile de ploaie aveau acum culoarea ficatului crud. Simtise sunetele surde ale oaselor zdrobite printre metalele contorsionate si se intreba senina daca fusesera ale ei sau ale lui. Nu o durea nimic. Cu o luciditate stranie il intreba daca se simte bine. Dar spre surprinderea ei nu-si auzi vocea. Incerca din nou. In mintea ei rostea cuvintele, dar ele nu se auzeau. Nu-si putea misca nici o parte a corpului. Simti cum se desprinde incet din masina contorsionata si pluteste desupra ei. Ii era nesperat de bine. I se parea ciudat ca desi ploua, nici un picur nu o atingea. Si atunci il vazu: Tipa de spaima si neputinta. Era jumatate in afara masinii pe geamul spart cu trupul sfasiat de metalul rece, gemand incet. Incerca sa-l ajute dar mainile ei nu erau bune la nimic. Tot de putea face era sa se uite cum viata se scurge din el. Apoi se vazu pe ea! Era intinsa pe scaunul din dreapta sau ce mai ramasese din el, cu un ciob metalic infipt in gat. Isi dadu seama de ce nu putuse sa vorbeasca. Partea de jos a trupului era prinsa sub ce fusese odinioara bordul masinii si era acoperit cu panza de otel a airbag-ului. Dintr-o data il simti in spatele ei si se intoarse. Era el, cel pe care-l stia, plin de dragoste, stralucitor. Il lua in brate si plutira amandoi inlantuiti departe de toate lucrurile care le adusesera suferita in trecut. Acum erau cu adevarat fericiti!
comentarii recente