- Te-am vazut singura… si trista… si ma gandeam ca…
Cuvintele ii ramasera in gat, nu vroiau sa mai iasa. Se inrosise. Isi facuse un intreg text in minte si-l repetase zile de-a randul. Uitase tot acum si ramasese pironit in fata ei, incapabil sa mai scoata o vorba, pierdut. Ea-si ridica ochii suprinzator de albastri, plini de lacrimi spre el, cu aceeasi privire trista pe care o avea de ceva vreme. Nu-i spuse nimic. El se intoarse incet, vizibil jenat, transpirat, invins de timiditatea pe care nu o putea tine sub control. Pleca spre scaun cu pasi mici, cu ochii lui mari si sinceri in pamant, impovarat de durerea pe care o simtise, chiar daca nu stia motivul lacrimilor ei. Dupa doi pasi in directia locului pe care-l ocupase pana atunci, auzi vocea ei dulce, usor ragusita, soptind:
- Multumesc, apreciez!
Nu se intoarse ci doar se opri un moment, dupa care-si continua drumul ce parea nesfarsit spre scaunul de pe care se ridicase. Ar fi vrut sa se intoarca, sa o ia in brate, sa-i spuna ca nu merita sa fie asa trista, indiferent de motive. Ar fi vrut sa-i promita ca va fi langa ea toata viata, ar fi vrut sa-i spuna ca nu se mai putea gandi decat la ea, ca inima ii batea doar pentru ea. Ar fi vrut sa-i spuna toate acele lucruri pe care si le soptesc indragostitii. Dar si-a dat dintr-o data seama ca ar fi sunat ca niste clisee neverosimile.
comentarii recente