Afara…

…e o lume nebuna si bolnava. Nu mai ies din casa!

Soferi inconstienti si fara simtul raspunderii

Mergeam pe un drum virajat de munte. Mergeam calm, fara sa alerg. Terminasem o prezentare si m-am gandit sa aleg un drum frumos, mai putin monoton, la fel de lung, inapoi spre casa. Numai ca alegerea mea se pare ca nu a fost de bun augur. Urcam o succesiune de curbe la 90 de grade. Viram spre stanga intr-una din ele cand in fata mea am vazut o masina rosie depasind o dacia papuc. Depasea fara vizibilitate, in curba, pe banda continua. Cat de inconstient sa fii sa faci asa ceva? Am tras dreapta de volan desi curba mea inca nu se terminase. Am intrat cu doua roti pe griblura de pe marginea soselei si am incercat sa trag din nou stanga de volan ca sa nu intru in padurea de pe margine. Numai ca masina nu m-a mai ascultat si a intrat in derapaj. Nu m-a ajutat nici pedala de frana pe care am apasat-o instinctiv la maxim. Am dansat de cateva ori stanga drapta pe marginea soselei ca in final partea din spate a masinii sa izbeasca un copac, aruncandu-ma cu botul in altul. In momentul impactului final, gemurile s-au inchis, motorul s-a oprit, au explodat airbag-urile frontale, si toata masina s-a umplut de un fum cenusiu innecacios. La radio era o melodie vesela, ritmata. Am scos cheile din contact, am deschis usa si m-am uitat la masina care era intr-o parte inclinata puternic in fata, proptita intr-un copacel destul de subtire, dar se pare destul de rezistent. Masinile oprisera pe sosea si oamenii se agitau in jurul meu si al masinii. Unii faceau poze cu telefoanele mobile, cativa se indemnau unul pe altul sa sune la 112. De nicaieri a aparut si o ambunalta al carei medic m-a intrebat de sanatate si cand si-a dat seama ca nu am nimic, a plecat mai departe. In 3-4 minute a aparut si o masina de politie. Mi-a placut organizarea. Ca la carte. Ca la occidentali.

Dupa ce socul initial a trecut, m-am gandit ce am facut gresit. Poate trebuia sa accelerez, poate nu trebuia sa pun frana. De fapt cred ca ar fi trebuit sa intru in inconstientul ala care nu si-a pus problema sa opreasca sa vada daca am murit sau mai traiesc.

nota: Am vrut initial sa pun cateva poze, dar exista o persoana care si-a manifestat aseara neincrederea cu privire la imbratisarea masinii mele cu copacul, asa ca-i fac pe plac si nu-i dau motive vizuale sa creada mai mult.

Complexul lui Oedip (I)

Il stiti pe Freud? Bun! M-am gandit sa fac putin cunoscut acest concept pe care Freud l-a universalizat, celor care nu au idee ce inseamna. In cateva cuvinte, complexul lui Oedip se traduce prin ostilitatea fata de parintele de acelasi sex. Este mult mai pregnant la baiat decat la fata.

Mai întîi trebuie să spun că faptul de a cunoaşte ce este complexul lui Oedip nu ajută la nimic în practică. Identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex se realizează nu pe linie culturală, programatic, ci pe calea instinctului. Chiar dacă nu vrem acest lucru sau vrem să îl controlăm oarecum, identificarea se petrece automat şi este cu neputinţă să intervenim.

Identificarea este o formă de relaţie cu obiectul prin care subiectul – copilul în speţă – introiectează calităţile obiectului. Astfel ia naştere supraeul – Freud însuşi susţine că supraeul individului este moştenitorul complexului lui Oedip. Dar această identificare ascunde de fapt ostilitatea copilului faţă de părintele de acelaşi sex. El vrea să-l suprime pe acesta, să-i ia locul alături de mamă sau tată (părintele de sex opus). Este o pură rivalitate care conduce uneori la rezultate dramatice.

Ceea ce împiedică dorinţa de înlocuire să se afirme pregnant este complexul de castrare şi angoasa specifică lui. Avem din nou de-a face cu instincte sau scheme de comportament înnăscute.

Din cele de mai sus rezultă limpede că un copil va avea o atitudine ambivalentă faţă de părintele de acelaşi sex. Pe de o parte îl admiră şi îl imită, pe de alta îl urăşte şi ar vrea să-l suprime. Dorinţele de suprimare sînt înăbuşite şi înlocuite cu angoasa de castrare. În plus apar sentimente inconştiente de vinovăţie şi nevoia de pedeapsă care, în viziunea lui Freud, este dictată de supraeu.

Este de reţinut un fapt: poziţia părintelui de acelaşi sex faţă de copil – mai precis calitatea relaţiei acestuia cu copilul – nu influenţează procesele descrise pînă acum. Altfel spus, nu putem împiedica ostilitatea copilului arătîndu-ne înţelegători, prietenoşi, amicali cu el. Nu ni-l apropiem coborîndu-ne pe noi înşine la nivelul lui aşa cum fac mulţi părinţi “intelectuali”. Copilul are nevoie să înfrunte un rival pentru că instinctul îi dictează acest lucru. El nu este implicat personal în această chestiune, ci execută un program înscris în el la naştere.

Pe de altă parte, procesele care nu se desfăşoară liber în viaţa reală colorează imaginarul oniric. Visele copiilor sînt pline de agresiune aşa cum o dovedesc visele unei fetiţe interpretate de C.G. Jung în lucrarea “Analiza viselor” editată de AROPA. Este foarte instructiv de studiat aceste vise.

Freud mărturisea că a descoperit sentimente ostile faţă de tatăl său în visele sale. Ori relaţia cu tatăl său a fost dintre cele mai bune. Totuşi, instinctul este mai puternic şi nu poate fi înfrînt.

Desigur că ostilitatea poate fi refulată, aşa cum am sugerat deja. Ea apare deghizat în vise. Sau poate fi sublimată. Găsim aici multe din expresiile spirituale întîlnite în relaţia dintre maestru şi discipol. De asemenea, iubirea prietenească sau atracţia copiilor mai mici faţă de cei mai mari pot împrumuta din energia pulsiunilor ostile. Refularea, sublimarea sînt cele 2 principale cursuri pe care le împrumută un instinct împiedicat să se manifeste.

 

(va urma)

Comunicare verbala

 

– Bine ai venit, dragule. Nu mă săruţi? Acum o jumătate de oră am venit și eu de la serviciu. Nu-ţi vine să crezi, dar am făcut o groază de treburi. De-abia aștept să-ţi spun câte mi s-au mai întâmplat astăzi. O știi pe colega aceea a mea care a divorţat acum doi ani și care m-a spus directorului că fac prozelitism pentru că le-am predat elevilor, unde sunt dirigintă, despre creaţiune? Ei bine, astăzi mă oprește și…

– Dragă, sunt obosit. Vreau să stau puţin liniștit și să închid ochii, ca să mă mai limpezesc.

– Nu-mi ia nici cinci minute să-ţi spun, că e foarte important. Nu cumva ai avut ceva necazuri la serviciu?

– Nu, răspunse el sec.

– Nu se poate să nu fi avut vreo neplăcere cu vreunul dintre colegi. Simt eu că sunt pe aproape, nu-i așa?

– Nu, o scurtă bărbatul.

– Ţi-a aprobat șeful din orele suplimentare pe care le-ai făcut săptămâna trecută, când ai venit mereu la nouă seara? Vorba aia, e pe uzura ta și pe răbdarea mea.

– Nu știu încă, spuse el fără chef.

– Bine că mi-am adus aminte, îl asaltă ea din nou. Te-ai hotărât când îţi iei concediu, ca să știu să-l programez și eu pe-al meu?

– Încă nu, spuse, întinzându-se în pat și închizând ochii.

– Dar ce mai aștepţi? Vrei să mă duc eu să vorbesc cu directorul tău? Sau vrei să-ţi petreci concediul singur, cum ai mai făcut-o acum trei ani?

– La de-astea ești bună! mormăi el din pat.

– Vrei să spui că de altceva nu sunt bună, decât să-ţi bag beţe în roate, nu-i așa? Și eu care i-am făcut clătite domnului meu până acum și i-am cumpărat halva cu cacao, că dulcele ăsta îi place lui, și poftim cum mă tratează dumnealui! Bine, domnule! Am să-ţi pun în clătite acreală de corcodușe și peste halva praf de scărpinat, că asta vrei și asta ești! Ușa s-a închis trosnind. După două minute, ușa se deschise brusc! El făcu ochii mari, simţind o nouă vijelie.

– Doar asta voiam să știi, spuse ea pe un ton ridicat. Colega asta a mea e rudă cu directorul tău și mi-a spus că are lista cu cei pe care vrea să-i avanseze și pe cei pe care îi va da în șomaj. Dar pe tine nu te interesează asta.

– Și ţi-a dat lista? sări el din pat.

– Nu mă interesează, răspunse ea rece, închizând ușa cu același tronc.

El, după ea în bucătărie.

– Și zici că ai putea s-o obţii? o asaltă el.

– Te rog să mă lași în pace. Sunt foarte obosită și nu mai pot discuta cu nimeni la secunda asta. De fapt, mi se pare că ai spus că și tu ești obosit și că n-ai nevoie de povestea nimănui. Chiar așa, mă duc să mă culc și eu puţin, ca să mă refac.

– Poate vrei să te ajut cu ceva, zise el, sperând ca ea să revină la povestea care la început l-a plictisit, dar acum îl interesa la culme.

Ochii lui se pierdură în gol pentru câteva secunde și apoi se auzi un zgomot, ca atunci când lovești cu paleta de ţânţari pe perete. Ea se năpusti în bucătărie, gândindu-se că el a spart ceva și că era o ocazie de a-l face de două parale.

– Ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat? îl interogă ea.

– Nimic. Absolut nimic, zise el resemnat.

Bineînţeles că nu l-a crezut. Cu spiritul ei de observaţie, a descoperit în cele din urmă misterul: un obraz al minunatului ei soţ era roșu, iar celălalt, normal.

Ieși satisfăcută pentru judecata corectă a soţului ei. Ce se întâmplase?

Poti sa incepi o viata noua?

Pentru cei care cred ca daca pleci printre straini, poti incepe o viata noua ignorand trecutul…
Poezia este scrisa de Costache Ioanid.

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă…
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.

Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline…
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa… ca mă mai uit de coadă…
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine…

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Adio Bucuresti, adio Romania!

Da, plec. Daca ma intorc, o sa o fac primavare viitoare. Dar nu cred ca voi fi tentat de ceva. Nu prea e nimic sa ma mai atraga. Ramaneti cu bine!

Orgoliu

Ea – Ma lasi? Am treaba!

El - Iubito, nu vreau sa te deranjez, vreau sa te anunt ca ies cu baietii la o bere.

Ea, enervata – Du-te si lasa-ma in pace, nu vezi ca am treaba???

Dupa cateva zile, cand si-a dat seama ca nu s-a mai intors, se intreaba: Oare s-a intamplat ceva cu el? Sau mi-a dat papucii? Daca mi-a dat papucii, il omor! Se ridica, merse pana la dulap si constientiza lipseau lucruri. Insemna ca le luase si urma sa nu se mai intoarca Nu-i pasa de asta ci de faptul ca a plecat fara sa-l dea ea afara. Era furioasa, o vena statea sa-i plesneasca de-a lungul tamplei, parul ii era ciufulit si incurcat. Sparse cu furie o vaza pe care el i-o daduse cadou. Puse mana pe telefon si isi suna toate cunostintele, colegii lui, dar nimeni nu-i spunea unde este el. Intr-un tarziu se aduna si-si aduna tot curajul reusind sa sune la parintii lui. Atunci afla ca el avusese un accident si ei venisera in noaptea in care el plecase la bere cu colegii, sa-i adune unele lucruri de care avea nevoie la spital. Pe ea o gasisera dormind pe canapea mirosind puternic a bere, vin si alte bauturi. Incercasera sa o trezeasca, fara succes insa.

I se luase o piatra de pe inima. Deci nu o parasise. Uitase sa intrebe cat de grav fusese accidentul, in ce stare era, la ce spital fusese internat… De fapt nici nu mai contau toate astea. Important era ca nu plecase. Avea sa-i dea ea papucii ca sa nu fie nevoita sa treaca prin asemenea clipe de incordare!

Intra in salon. Era liniste. El era jumatate in ghips. Nici o urma de compasiune sau mila nu se citea pe fata ei. Zambea la gandul ca avea sa-i spuna ea prima ca-i da papucii! Un furtun ii atarna din gura. I se parea acum ca e hidos in comparatie cu cel pe care-l stia. Abia astepta sa plece, asa ca se repezi spre el, il zgaltai bine si-i arunca: Sa nu te mai prind pe la mine, intelegi? Mie nu-mi da nimeni papucii! Doar eu arunc pe toata lumea la gunoi! Isi deschise incet ochii si o fixa cu o privire pierduta neintelegand de ce e acolo, de ce-i spune toate acele lucruri. Pana la urma nici nu mai conta. Avea picioarele zdrobite si coloana rupta in doua locuri. Inchise ochii. Nu-i mai pasa nici lui de nimeni si de nimic. Nici macar e propria-i viata. De fapt ar fi vrut sa moara… Auzi ca prin vis usa trantindu-se in urma ei si tocurile stridente spargand linistea spitalului plin de dureri surde. Apoi totul disparu intr-o lumina pe care niciodata nu si-o imaginase asa de stralucitoare…