Orasul nimanui

Am ajuns dimineata. Acum depinde care e definitia diminetii in acceptiunea fiecaruia. Sa zicem ca nu mai era chiar dimineata, dar numai din cauza ca am petrecut clipe minunate prin traficul din Bucuresti si de pe centura acestuia. Pe drum, numai frumuseti. Cam pustiu, dar frumos. La intrare ne-au intampinat niste omuleti de jumatate de metru, ciudati, imbracati in uniforme de militari, sculptati in bronz sau intr-un metal nobil. Ciudat grup statuar numit de localnici, “piticii”. In oras, numai gropi. L-am traversat in lung si-n lat si n-am reusit sa gasesc o bucata plata de asfalt. Liniste peste tot. Pe ici pe colo oameni mergand agale sau stand la taclale pe marginea drumului pe sub copaci, la scari de bloc. Ireal mi s-a parut. Masinile inaintau incet, parca dormind pe strazile pline de gropi. Aerul caldut ca lacrimile primarului plangand in avans dupa functia perfecta pe care o are de 4 ani, m-a facut sa atipesc placut la volanul masinii. Bine ca mi-am dat seama la timp ca intram in grupul de politisti din centru care se holbau fara rost la fetele imbracate prematur prea scurt, prea subtire, prea mulat, probabil anticipand zilele toride de vara ce vor urma.

Acum, scriind, cu geamul deschis prin care intra picuri rari de ploaie, ma gandesc la linistea acestui oras care pare pustiit de ganduri, pustiit de ratiune. Nimeni nu face nimic. Doar primarul se zbate sa-si creeze o imagine. Vrea sa ramana ceva dupa el, asa mi s-a spus. Probabil acesta e motivul pentru care a plantat statui maro, schimonosite, in toate intersectiile si parcurile orasului. Si cand mi-am exprimat frustrarea existentei unui astefel de management al orasului, mi s-a transmis ca probabil va fi revotat. Imi cer scuze oameni buni ca v-am deranjat din somul caldut si criminal in care v-ati cufundat. Al cui e orasul asta? Nu-i al vostru?

Vreau…

Vreau atatea lucruri… Si le vreau pe toate in acelasi timp. Bine ca nu le pot avea, altfel m-as inneca in ele…

Tu vrei?