Doar un vis?

Deschise ochii. Aplecata deasupra ei era un barbat cu ten masliniu, cu trasaturi regulate. Ochii lui verzi erau frumosi in lumina soarelui. Se uita la ea fara sa scoata un sunet. Si ea il privea indelung, cu nesat, sorbindu-l. Intr-un tarziu se ridica si ii spuse:

- Iubitule, am avut un vis ciudat. Se facea ca m-am prabusit intr-o prapastie si am murit.

- De unde stii ca ai murit?

- Pai daca am cazut in prapastie!?

- Si eu ce ma fac fara tine?

- Stai linistit, ca nu m-ai pierdut, sunt aici, te iubesc!

- Si eu te iubesc… dar hai, scoala-te din pat ca intarzii la serviciu.

Drumul cu metroul era ca in fiecare dimineata monoton si trist. Oameni cu fete gri, cu priviri coborate in podea, parca vrand sa desluseasca sinele pe care alergatu boghiele de dedesupt. Zambea uitandu-se la ei, stiind ca ea era fericita. Faricita pentru ca nu murise in prapastie, fericita pt ca era iubita, fericita ca tot ce traise atat de intens fusese doar un vis. Dar parca ceva nu se lega. Isi descoperise semne ciudate pe corp cand se imbracase, semne pe care nu le avea cu o seara inainte. Un tremur puse stapanire pe ea. Oare fusese mai mult decat un vis?

 

va urma

Spre varf

Era singura in pustietatea care parea mai mare ca lumea. Ajunsese acolo in urma cu 2 zile, atunci cand de prea multa nefericire, singuratate, hotarase sa plece. Fara sa priveasca inapoi. Se uita spre crestele ascutite. Le urmari contururile intunecate intalnindu-se cu cerul, prabusindu-se pana la urma undeva in stanga ei, intr-o prapastie adanca de un verde fara sfarsit. Se gandi sa-si stranga lucrurile si sa plece mai departe. Mai departe, unde? Totul parea asa pustiu! Chiar daca plina de viata, natura din jurul ei nu continea nici o forma cu care putea socializa. Fugise din invalmaseala plina de oameni, de animale cu trasaturi omenesti, pentru ca intelectul ei refuza sa mai absoarba enorma cantitate de prostie emanata de specimenele numite generic, oameni. Undeva in departare, sunetele unei pasari de prada brazda aerul, infiorand-o. Scutura din cap hotarata. Nu avea sa se mai intoarca! Ii era mai bine sa vorbeasca cu 2 oameni pe an decat sa moara de sila in mijlocul multimii.

Isi tragea picioarele obosite dupa ea in timp ce soarele o storcea de puteri. Se opri un moment, isi ridica ochii darza spre versantul din fata ei, dorindu-si sa fie in varf. Cazu si-si zdreli genunchiul drept, adaugand inca o rana celor deja existente, in curs de cicatrizare. Scrasni din dinti simtind durerea sagetand pana in creier, stranse pentru o clipa pleoapele pentru a opri torentul lacrimilor care vroiau sa tasneasca din ochii inrositi. Nu-si dadea seama ce o durea mai tare: durerea ascutita din genunchi sau sufletul ei obosit si disperat. Se ridica greoi si urma poteca ingusta facuta de animalele salbatice. Era asa de ingusta incat de multe ori se sprijinea cu palmele de stancile ce ieseau ascutite din ierburile uscate si aspre.

Soarele ii epuizase toate puterile. Dar in momentul in care se hotara sa se opreasca, vazu ca poteca se termina si un palc de copaci formau un fel de poienita. Uita de pericole, uita de stancile ascutite, uita si de epuizare si de dureri si zvacni spre varf. Un pas, inca unul si urmatorul… Calca gresit. Oasele gleznei delicate se fransera sub greutatea corpului si a rucsacului. Tipa de durere si se clatina spre prapastie, peste stancile gri, joase ce strajuiau poteca. Un val de adrenalina ii invada corpul in timp ce se agata cu disperare si cu ultimele puteri de colturile taioase.

Corpul ii atarna deasupra haului verde in timp ce tendoanele mainilor se albisera de efort. Incerca sa se ridice dar nu mai avea suficienta forta. Adrenalina se dispersa in corp si dupa un minut agonizant, mainile se desprinsera tradate de muschii ce nu mai puteau sustine stransoarea. Se gandi un moment la cat de placuta e plutirea. Nu avu timp mai mult. Simti impactul in acelasi timp cu un zgomot surd, dupa care totul se transforma in alb amestecat cu rosu…

Deschise ochii…

 

va urma 

Inger trist

Picatura se tara alene pe marginea canii. In drumul ei spre abis, lasa o urma dulce pentru gura care sorbea din ceaiul aromat. Nu era constienta de prezenta dulcei poveri pe marginea canii, din cauza ca era distrata, foarte distrata. Se gandea la atatea lucruri… Zambea din cand in cand, pierduta in ganduri. O umbra trecu pe chipul ei angelic, intunecandu-i pentru o clipa zambetul, facand-o si mai frumoasa. Picatura dulce, isi continua drumul fara intoarcere… Pana la urma o vazu cum aluneca lent, cum se opri la margine sa-si adune toate puterile pentru ultimul salt. Abia dupa ce cazu, isi dadu seama ca se indrepta catre parchetul proaspat lustruit. Incerca sa reactioneze, dar se dezechilibra, si scapa cana din mana. Se sparse cu zgomot, imprastiind sute de cioburi prin toata bucataria. Un moment paru descumpanita. Doar o clipa. Apoi, chipul i se lumina. Se gandi la el, comparandu-l cu picatura de miere de la care pornise de fapt totul. Era asa dulce! Si apoi lumea ei s-a spart in mii de bucatele imprastiate peste tot. Zambea! Dar zambea trist. Picatura de miere nu mai era. Stranse cioburile amestecate cu miere si ude de ceaiul dulce si le puse grijulie pe un prosop. Nu-i venea sa le arunce. Cum ar fi putut sa arunce ceva asa dulce?

Un inger trist! Zambea, dar o facea doar amintindu-si! Si-si strangea cioburile la piept, in speranta ca intr-o zi, se va intoarce la cea care fusese. Stia ca nu se va mai intampla, dar inca spera. Era un inger. Trist!

Pentru ultima data!

Mugurii de la capatul crengilor, greu vizibili printre florile roz, mari, o faceau sa creada ca exista acolo undeva o lume ascunsa, misterioasa pe care vroia neaparat sa o descopere. Se intinse comoda cu cartea de Marquez sub cap, cautand cu privirea cerul albastru printre petele roz de deasupra ei. Inchise ochii obosita de concentrare. Se gandi la unul din personajele din carte. Nu-si putea imagina cum sa existe atata dragoste de zile, de ani, fara asteptari, fara nici un pic de egoism, dand totul fara sa primeasca nimic. Stia ca teoretic ar fi putut sa fie posibil, dar in lumea egoista de la portile gradinii in care se abandnase, nimic teoretic nu era pus in pratica. Cu ochii inchisi, cu parul mangaiat de vantul subtire, cu narile pline de parfumul florilor marului care o veghea, se cufunda in lumea neverosimila a visurilor.

Plimbandu-se printre trandafirii din gradina, mangaindu-i cu privirea, se gandea la personajul din carte si era uimita de existenta iubirii neconditionate, dar pe ea o apasa teama ca poate ea n-ar putea iubi asa. Avea si ea un el, asa cum si cartea avea un “ei doi”… In povesti, totul e posibil, in inima ei, cat de neconditionata era iubirea pt el? Avea sa-l iubeasca mereu, orice s-ar fi intamplat? Se vedea pe ea intinsa pe banca de sub mar… Si totusi, se simtea atat de impacata intinsa acolo, doar ea cu cartea si cu gandurile si incerca sa-si aminteasca daca era la fel de impacata alaturi de el.  Nu reusea! Acum nu-l mai avea langa ea, iar timpul nu putea fi dat inapoi. Nu-si mai amintea cum era cu el… nu la un nivel care sa-i permita sa-si dea seama  cum il iubea. Ar fi vrut sa-l mai aiba o clipa langa ea sa stie ce-a trait exact.

Plutea parca prin aer, fara sa atinga pamantul. Oare l-a iubit atat de mult pentru ca si ea putea sa-i umple lui inima? Oare l-a iubit enorm pentru ca el  ii umplea ei inima? Oare ii mai trebuia altceva in acele vremuri? Nu-si mai amintea mare lucru… iar chipul lui era aproape sters… nici trasaturile nu si le mai amintea concret. Tot ce ii ramasese era parfumul lui si gheara din inima. I se strangea inima cand isi amintea de acele vremuri. Era de fapt o teama, ii era frica sa nu uite, dar ii era frica sa-si si aminteasca… asa a reusit sa blocheze tot ce fusese frumos. Iar acum era confuza… nu mai putea sa-si aminteasca. Voia sa retraiasca tot, sa noteze undeva, adanc, tot. S-a luptat atat de mult sa uite, iar acum se lupta sa-si aminteasca. Nici nu uitase de tot, nici nu isi amintea… “nici nu te strig de tot, nici nu te las, e-atata ezitare intre pasi”

Se privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Era furioasa pe cel ce a reusit sa-si aminteasca atatea detalii. Se infuria si mai tare cand le citea. Cum ar putea si ea sa-si aminteasca? Cum putea afla ce-a fost?  Nici nu mai stia sa-si descrie ei insasi ceea ce simtea.

Pieptul o apasa, respira greu, si lacrimi ii siroiau din cand in cand peste obrajii arsi de soare. Statuse acolo pret de cateva ore, iar soarele fusese puternic in acea dupa-amiaza. Simtea ca nu doar obrajii ii erau arsi, ci si sufletul si, cu podul palmei, apasa pe piept si simtea cum frige. Strangea pleoapele si nu-si amintea nimic… si incerca… si tot ce-i venea in minte era povestea lui marquez. Dar a ei unde era? Despre povestea ei cine avea sa scrie? Personajele lui marquez sigur au existat  si, cum nu mai tineau minte propria poveste, cineva a scris-o in memoria lor. Sau cel putin asa ii placea ei sa creada si se gandea: oare cine va scrie povestea ei? Si cand? Si cum o va gasi? O va recunoaste? Dar pe el?

l-ar vrea inapoi. Ii simtea atingerile. Adierea vantului aducea mangaierea lui si stia ca el, acolo, undeva, incerca, la randul lui, sa-si aminteasca de ea. Oare el reusea? Nu traise niciodata o dragoste atat de organica. El era acolo, mereu… si chiar atunci, vantul o mangaia iar ea il simtea pe el, asculta soaptele lui… el ii spunea ca va veni. Si ea zambi.

Deodata, cand totul parea oricum real, ii simti parfumul. Era acelasi miros proaspat de primvara pe care-l aducea mereu cu el. A intins mana, a deschis ochii si a vrut sa-i spuna repede, pana nu avea din nou sa dispara, cat il iubeste, cat de neomonesc de mult il dorea… Era mirosul ghioceilor… vantul aducea mirosul lor… Zambetul ii pieri subit. Mainile se prabusira la pamant si, cu ultima suflare, indurerata de parca l-ar fi pierdut pentru a doua oara, printre buzele amortite, sopti… “te voi iubi mereu, iubitul meu…”

Atractia!

Nu mai rezistau. Atractia dintre ei depasea puterea lor de concentrare. Se simtea sexualitate peste tot. Aerul incins le starnea simturile. Conducea destul de repede pe un drum virajat, cu peisaje superbe. Ea statea in dreapta si il privea cum tinea incordat o mana pe volan si alta pe piciorul ei. Tensiunea ajunsese la cote paroxistice. Brusc, apasa frana in timp ce vira la stanga pe un drum plin de gropi spre un deal cu palcuri de copaci. Traversara un parau si parcara masina dupa un grup de stejari. In stanga lor era acum un deal, in drepata copacii dupa care la o oarecare distanta, soseaua principala. In graba, au uitat ca undeva in departare o turma de oi pastea pazita de cineva…

Respirau sacadat unul peste celalalt, miscandu-se ritmic. Aerul proaspat trecea prin masina incinsa de ei, de soare, de pasiuni… Se uitau unul in ochii celuilalt incercand sa soarba cat se putea mai mult! Trupurile lor pareau doar unul. Se pare ca exact asa a vazut si ciobanul care venea agale spre masina care se clatina. “Aloo, domnu’!” S-au oprit dar au ramas inlantuiti. Jena a devenit dintr-o data mai mare ca pasiunea si atractia sexuala care-i macina mai devreme. Toata vraja s-a pierdut cand si-au dat seama ca turma de oi nu era chiar asa departe si ca locul pe care l-au considerat ferit, era de fapt o pasune populata. “Ne puteti ajuta si pe noi cu ceva?” Intrebarea a sunat ca un ciocan. Ciobanul n-a inteles semnele disperate pe care el le facea. “Nu avem nimic de dat, va rog sa plecati!” Cu parere de rau, ciobanul s-a indepartat. Sau ridicat si au vazut ca oile ajunsesera langa masina si ciobanul era insotit de altul si de niste caini. Goliciunea lor li s-a parut brusc nefireasca. S-au ridicat, s-au imbracat si au plecat mai departe. Nimic din tot ce fusese cu 10 minute inainte, nu mai exista. O stranie stanjeneala pusese stapanire pe ei. El conducea acum incet, concentrat, nervos si totusi zambind. Ei nu-i mai ardea de facut dragoste in masina, in mijlocul naturii…

Nisip fierbinte

Piciorul gol brazda nisipul fin, auriu, fierbinte, langa apa care trimitea lenesa cate un val din cand in cand. Facea figuri imaginare pe care le stergea rapid, imediat dupa ce le desena. Nu desenele contau, ci jocul picioarelor ei perfecte, jocul sanilor tresarind atunci cand se misca… Era in picioare cu spatele la el facand acelasi joc de cateva ceasuri bune. Costumul de baie sumar, ajunsese in lumina difuza se se confunde cu pielea ei bronzata. Lucea inca uleiul de plaja cu care se protejase mai inainte. Cu toate ca briza nu incetase sa adie si caldura fugise odata cu soarele spre asfintit, el clocotea. Se jucase cu el toata ziua si inca nu-i permisese nici un gest, nici o atingere. Se intoarse nervos si amuzat in acelasi timp, improscand cu nisip in jurul lui. Tragea cu coada ochiului la miscarile ei jucause. Ea ii trimitea din cand in cand cate o bezea din varful degetelor, zambind sagalnic. Soarele il incinsese si simtea nevoia unul dus racoritor. Acum nu mai stia daca ea-l incinsese mai tare ca soarele.

Se ridica in spatele ei, incet, sa nu-l simta si brusc o cuprinse in brate. Ea se zbatu putin, dar fara convingere. O intoarse delicat, o trase spre el si-si apropie buzele de ale ei. Dupa o clipa de ezitare, ea inchise ochii si se lasa moale in bratele lui. Primul sarut in asfintitul soarelui paru incendiar la fel ca orizontul in flacari.

Gafaind, transpirati, goi, tinandu-se de mana, se indreptara spre marea calma, acum neagra. Formele intunecate li se distingeau in linia purpurie a orizontului. Cei cativa martori cu gura cascata a spectacolului neobisnuit de mai devreme, se ridicara si plecara in noapte. Ramasera doar ei doi, mangaiati de marea calda…