Nu ma intereseaza de tine!

“Tu stii cate probleme am eu? Ai idee ca nu ma mai ajung cu banii? Stiai ca trebuie sa incasez sapte sute de milioane si astia ma tot plimba si nu-mi dau banii? Pai eu nu pot sa dau bani asa, pe ochi frumosi, fara rezultate!”

Stimabile! Cand am discutat initial ce-am discutat, credeam ca esti un om de cuvant. Si da, ti-am promis o piata care inca nu s-a concretizat, dar stiai ca nu tine totul de mine. Stiai ca in conditiile in care mai marii statului promoveaza intens criza financiara, oamenii sunt speriati. Si mai stiai ca indiferent de cat de tare ma zabat eu, s-ar putea ca rezultatele sa se lase asteptate. Si e cumva problema mea ca tu nu reusesti sa-ti incasezi banii? Si te-am presat eu vreodata sa ma platesti dupa cum am discutat? Asa ca fa bine si lasa nervii si acuzatiile prostesti si pune-ti capul la contributie. Stiu ca nu-ti pasa de problemele mele si mai stiu ca ale tale sunt cele mai mari probleme din univers. Cel putin asa ai pus problema! A, nu vrei sa mai colaboram? Nu-i nimic! Dar nu te scula cu fundul in sus ca dupa aceea sa-ti versi nervii pe mine! Stiu ca peste 5 ore o sa ma suni ca sa-ti ceri scuze. Dar scuzele tale nu vor valora nimic in ochii mei. Nici banii tai nu valoreaza nimic. M-am saturat pana peste cap de oameni care nu stiu decat sa se planga in loc sa gaseasca solutii. Asa ca uite ce-am sa fac. O sa te las sa-ti ceri scuze dupa care o sa-ti spun ca daca vrei sa ne mai salutam, o mai facem, dar colaborarea dintre noi a luat sfarsit. Si-ti spun si de ce. Pt ca tii prea mult la tine. Pentru ca am cunoscut egoismul tau in telefonul de dimineata. Pt ca inainte sa te gandesti un pic, mi-ai adus o gramada de acuzatii neadevarate si nefondate doar pt ca erai nervos. Inclusiv ca te-am sabotat. Si asta nu pot sa suport. Chiar daca ai retras imediat ce-ai spus, tot nu se mai poate. Data viitoare cand te vei trezi nervos, vei face iar la fel. Si asta nu pot sa suport.

Incerc sa traiesc ca un om liber si nu accept decat compromisurile initiate de mine. Nu arunc nimanui in fata acuze. Chiar daca le cred. Da, sunt egoist in felul meu, dar nu trec niciodata peste altii ca sa-mi ating scopul. Si nici nu accept ca altii sa treaca peste mine. N-au decat sa ma ocoleasca.

Ioana a avut dreptate: rautatea si prostia nu au granite geografice. Oare ce-a fost in capul meu sa cred o asemenea utopie? Ca plecand de acolo si venind aici, o sa gasesc liniste si pace, o sa gasesc oaze de verdeata si ceruri senine si campuri cu flori? Sa-mi fie invatare de minte! Nu-mi pasa de tine e un dicton universal in lumea asta, indiferent de locul geografic. Rusine sa-mi fie!

Sa ne intelegem!

Sunteti asa de… asa de… nici n-am cuvinte. Adica am, dar sunt prea dure sa le exprim. Stiu ca sunt unii care nu merita cuvintele mele de ocara si pe care nu vreau sa-i introduc in marea oala a desertaciunilor lumii in care traim. Asa ca voi lasa deoparte cuvintele urate si furioase pe care aveam de gand sa le scriu.

Nu ma pot abtine totusi sa nu vad ca exista pe lumea asta oameni pentru care cuvantul dat nu e mai important decat o frunza cazuta dintr-un copac toamna. Si oameni care devin egoisti exact cand nu trebuie si te lasa balta tocmai cand ai mai mare nevoie de ei. Mai exista oameni pentru care mi se stinge incet, incet consideratia, cu toate ca intotdeauna va ramane ceva. Dar cand ti se spune constant “n-am chef sa vorbesc cu tine…”, ti se cam termina entuziasmul. Si mai sunt unii care pur si simplu te mint in fata. Chiar daca stiu ca tu stii ca ei te mint. N-au pic de rusine!

Bine ca mai sunt si putinii care au trecu prin astea si n-au uitat. Si de care nu ma pot apropia indeajuns incat sa fiu dezamagit. Bine ca macar mai am cu cine sa vorbesc si n-am ranit pe toata lumea. Dar simt acum o lehamite si o dezamagire crasa. Nu mai am chef sa vad pe nimeni si nu mai am chef sa ascult pe nimeni. Sa nu va prind ca mai veniti la mine sa va plangeti de ceva! Sa nu mai veniti sa-mi spuneti nimic. Nici macar cat de bine va merge. Nici macar d saluturile voastre n-am nevoie.

Si tu, care ai picat la mijloc intre mine si toate problemele astea amare, tie iti cer iertare. Imi pare rau. Si cu lacrimi in ochi iti spun ca n-as fi vrut sa te fac sa suferi in nici un fel. Si as da lucrurile inapoi daca as putea. Dar nu pot…

Zambet de granit

Pielea imi vibreaza in ritmul valurilor. Ascult susurul bland al izvorului si putin mai departe simt tunetul brutal al cataractei ce modeleaza apa intr-un mod dulce, salbatic. E atata zbucium si atata liniste totodata in apa aceasta! E atata profunzime si atata superficialitate!

Vrem lucruri. Vrem sa avem, vrem sa simtim. Vrem sa iubim. Vrem sa fim iubiti. Pe de-o parte putem ajunge la ce vrem, dar ne temem sa o facem. Pentru ca s-ar putea sa-i ranim pe cei dragi. Si pentru ca odata ajunsi in posesia a ce vrem, constatam ca vrem altceva. Si ciclul se repeta. E oare mai bine sa nu mai vrem? Sau e mai bine sa ne tinem dorintele sub control reducandu-le la stadiul de vise? Sau e mai bine sa ne urmam natura si sa ne indeplinim vrerile? Si dupa aceea?

Are ochii verzi. Cleopatra! Senzuala, inteligenta, zambitoare, cu forme apetisante, perfecta! Zambeste, dar e trista. De fiecare data cand iau contact cu ea, ma binedispune. Intr-un fel in care lumea mea se schimba. In bine. Ea, sub mantia comoda a zambetelor, e o fiinta plina de dorinte pe care nu si le poate satisface. Sa fie oare de vina fiul ei, Edward? Sa fie Jupiter, tatal baiatului? Sa fie constiinta ei care-i spune ca dorintele-i sunt aducatoare de suferinta? Nu stiu. Pe sub zambete se vad rareori cutele suferintei. Reuseste atat de bine sa o ascunda incat ai crede ca nu exista. Ea nu recunoaste. E puternica. Pentru el, pentru Edward.

Si-mi spune cand o visez: Dragul meu, esti prea departe de mine ca sa-mi simti inima…

I love not men the less, but Nature more…

Stanci.

Splendide formatiuni calcaroase sculptate de-a lungul timpului de vicisitudinile vremurilor. Noaptea, luna le lasa sa soarba din lumina ei alba, laptoasa. Trec zburand printre varfurile care se vad stralucitoare, argintii, zimtand cerul negru, de pacura. Un fir de apa a muscat adanc in mii de ani pe alocuri cateva sute de metri, lasand pereti perfect plati, inalti, ametitori. Ma uit de sus, de pe varfuri, la oamenii de jos care viermuiesc nestiutori si grabiti, fiind mai interesati sa cumpere nimicurile de pe tarabele insirate alandala, decat sa-si ridice privirea si sa admire frumusetea salbatica a stancilor de calcar. E atata frumusete incat m-am imbatat. De aici, de sus, zbaterea necontenita a raului de jos pare o melancolie. Se aude incet si moale. Stelele-i daruiesc luciri diamantate pentru cate o secunda ca apoi sa dispara si sa apara in alt loc. Tot acest joc al apei cu cerul imi da o stare de relaxare pe care nu pot sa o intalnesc in alta parte.

Cheile Cernei.

Doneaza sange! Fii erou!

Cum sunt disperat sa ajung erou in viata, m-am dus si eu intr-un moment de luciditate sa donez cei 450 ml de sange. Si evident pt ca m-am mutat din Bucuresti, m-am dus la centrul de transfuzii Oradea, unul modern si cu traditie in tara. Am auzit ca au chiar si un aparat de citofereza. Pentru cine nu stie, utilajul respectiv, separa in momentul transfuziei trombocitele, eritrocitele si plasma in trei pungi diferite. Cu alte cuvinte eficientizeaza la maxim cei 450 ml de sange donati.

Astept un minut in fata ghiseului de la intrare sa vina o tanti sa ma intrebe de vorba. Observ cu placere ca toti cei care asteptau sa doneze purtau niste pungulite albastre peste incaltari si ma gandesc la cat de mult se tine la curatenie… Vine tanti. Ii spun ca n-am carnet de donator si-mi cere buletinul. Ma intreaba de malarie, hepatita, sifilis si alte boli cu renume. La raspunsul meu negativ, incepe sa scrie pe fisa numele meu, al parintilor, etc. Eram deja incantat ca in sfarsit voi dona sange dupa atatea tergiversari din cauza ca nu mi-am rupt niciodata jumatate de ora dimineata ca sa ajung. Ajunge la adresa si zice: pai sunteti din Bucuresti! Sunt, zic eu. Pai nu puteti dona la noi! Daca apar probleme, nu stim unde sa va anuntam. Am mai pus niste intrebari care sa ma ajute sa ma dumiresc. Degeaba. O tinea pe a ei. In timpul convorbiri, a luat fisa cartonata pe care scrisese si a rupt-o in fata mea de mai multe ori.

Am plecat suparat pe buna dreptate pt ca mi s-a refuzat dreptul de a salva o viata. Sau mai multe. Nu-mi puteam explica ce e cu regula asta tampita. CUm adica sa nu poti dona daca nu esti din localitatea respectiva? Asa ca ajuns la birou, am pus mana pe telefon si am sunat la Institutul National de Hematologie Transfuzionala din Bucuresti la nr: 031/4251230. Acolo, stupoare: Si noi facem la fel, nu acceptam donatori din alte judete. Cum adica? E legal? Hai ca ma interesez daca e legal. Nu prea stiu pe unde sa sun, dar aflu eu pana la urma. Dau de cineva de la ministerul sanatatii si va spun si voua.

Sunt profund dezamagit!

Ce te astepti sa primesti?

Cristi si Oana erau impreuna. Iubire mare, ei tineri si frumosi, se intelegeau perfect. Cu un singur detaliu neplacut. Parintii ei nu-l suportau pe Cristi. Si s-au dat peste cap si au convins-o pe fata la care tineau ca ochii din cap ca baiatul nu e bun pentru ea. Drept pentru care ei s-au despartit. Ea le-a facut pe plac si el si-a insusit decizia lor si implicit a ei. Si-acum sufera amandoi nestiind ce simte unul pentru celalalt.

Draga Oana. Tu crezi ca daca el era puternic ar fi plecat asa de bunavoie? Crezi ca ar fi cedat fara lupta? Hai sa-ti spun eu. Iubirea e cea mai puternica motivatie pe lumea asta, mai puternica decat singura ei rivala, ura. Chiar crezi ca te iubea cu adevarat? Da, stiu, sarutari furate, priviri lascive, declaratii soptite prin parcuri intre trandafiri, toate astea s-ar putea sa te fi facut sa crezi ca te iubeste. Dar…

Asa ca gndeste-te daca-l vrei inapoi. Gandeste-te daca dragostea ta e suficienta ca sa o suplineasc si pe a lui. Si mai gandeste-te daca lacrimile lui sunt sincere.

Gandeste-te!

Instincte

Mai ti minte cand mutai incet, lasciv regina de negru de colo pana colo si-mi curatai tabla de sah fara sa pot face nimic? Si mai ti minte cand cu un singur pion, te-am facut sa te retragi ranita in ciubusorul tau ca sa-ti aperi regele pe care oricum l-ai pierdut? Imi aduc aminte de buzele ce-ti reflectau obrajii rosii enervati. Cum am putut eu, un novice, sa-ti spulber jocul pe care cu atata incredere erai sigura ca-l vei castiga. Ei, lasa, o sa mai fie si o data viitoare, ti-am spus.

Creierul a preluat controlul asupra mea. A scurcircuitat centrul logicii si al gandirii si a trecut pe automat. In acel moment n-a mai existat decat instinct. Si m-a redus la ce eram la baza, dictandu-mi ce sa spun si ce sa fac.

Ultimele luciri ale flacarilor printre jaratic se luptau cu luna. Pana cand a ramas doar palida, lumina rosie, stinsa a resturilor de scantei. Nisipul de sub foc devenise sticlos, purtand o urma verzuie ce aducea cu smaraldul. Taceam. Eram amandoi muti pe dinafara, dar plini de cuvinte nerostite pe dinauntru. De parca ar fi fost ceva de zis! Adierea venita dinspre mare ne invaluia gandurile si ne aprindea simturile. Venisem mai aproape de corpul ei incins de soarele din timpul zilei in dorinta exprimata de a ma incalzi. Cealalta dorinta nu o exprimasem. De fapt nu mi-era frig. Mi-era doar foame. O foame de formele ei pline si senzuale. Am simtit-o instinctiv si pe ea, la fel. Un val de feromoni imi invadau narile si creierul. Urma de logica imi spunea sa stau linistit, sa ma oresc, sa ma abtin. Am alungat-o definitiv in momentul in care, tremurand, m-a atins. A fost ca un declic.

Salbatica, noaptea ne-a lasat sa ne privim cu ochii aprinsi pentru o fractiune de secunda. Apoi ne-a impins unul spre celalalt intr-o explozie de dorinte. Ne-am cnsumat energiile rivalizand cu cele ale valurilor care se spargeau de tarm facand nisipul sa fosneasca. Luna ne-a vazut si s-a ascuns. Ne-am contopit parand ca o singura fiinta contorsionata ciudat in noaptea clara, neagra, plina.

Si-apoi, regina s-a lasat pe spate si mi-a soptit: m-ai imbalnzit!

Dead soul walking

SUNT uman si banal. Dar tu esti vrajita si vezi ce-ti dicteaza inima sa vezi. N-am nimic neobisnuit si cuvintele mele nu sunt mai mult decat vorbarie goala. Ochii mei nu sunt de sticla si nu reflecta nici inteligenta, nici lumina si nici buzele mele nu sunt perfecte. E drept ca sunt scos dintr-o foaie ingalbenita de timp, dar sunt modelul standard. Cine m-a desenat pe mine i-a desenat si e ceilalti. Inca nu ti-ai dat seama. Ma ursti de fapt pentru ceea ce sunt in esenta. Pentru ce ti-am facut de mii de ani. Pentru fiecare dezamagire si pentru fiecare lacrima care nu-ti mai curge acum pe obraji.

Te minti de fiecare data cu si mai multa convingere ca sunt cel pe care l-ai privi si l-ai asculta toata viata. De fapt visezi la mine cel care nu exist. Sunt o himera pe care singura ai creat-o si la care esti constienta ca nu vei ajunge niciodata.

Cu fiecare viata pe care o traiesti ma urasti tot mai tare. Dar in fiecare viata pe care o traiesti ma vrei tot mai mult. Si-ti dai seama la sfarsit ca sunt doar o alta enorma dezamagire. Dupa alte vene taiate, dupa alta sinucidere, te resetezi si ma cauti mai departe, ma gasesti si te minti din nou. Si totul dureaza la nesfarsit. E un interminabil ciclu de abisuri ale deznadejdi si ale dragostei tale. Nu va fi niciodata altfel. Pt ca fericirea nu exista aici, in viata asta. Ea e ceva la care nu vei ajunge niciodata!

Ce-i al tau nu-l poate lua nimeni!

Chiar asa? Si daca vorbim despre bani? Despre averi acumulate cu sudoare? Cu minciuni si cu un consum enorm de energie? Evident, nu e vorba despre asta, asa ca nu ma voi lansa in speculatii. In schimb, titlul de mai sus vrea sa exprime exact ce-ati inteles: ca valorile morale, sufletesti nu vi le poate lua nimeni!

Mergeam deunazi pe soselele patriei, intorcandu-ma spre Oradea de prin delegatiile ce-mi consuma in mod placut mare parte a timpului. Cu putini km inainte de intrarea in localiate, am fost surprins sa vad o coloana la care am oprit ca tot omul cu scaun la cap. Si coloana nu se mai misca de nici un fel. Nici din sens opus nu trecea nimeni. Drept pentru care am tras pripit concluzia, impreuna cu ceilalti soferi coborati cu mic cu mare din masini, ca e vorba de un accident. La cateva sute de metri in fata se vedea un ambuteiaj pe ambele sensuri de mers, dar nimic specific. Era destul de clar ca vom mai sta acolo o vreme. Unii dintre soferi, ce s-au crezut din cale afara de inteligenti, s-au gandit ca daca vor scurcircuita pe camp, vor ajunge mai repede in partea cealalta. De fapt a fost unul cu ideea. Ceilalti s-au repezit sa-i urmeze exemplul, desi nici unul nu stia daca se si poate iesi de pe camp inapoi in sosea. Dar ce mai conteaza? Spiritul de aventura sa traiasca! Si mai zic unii de prin tari civilizate ca romanii nu sunt inventivi si prosti! Uite ca n-au dreptate.

In scurt timp, am ramas singurul turism din coloana. Ce-i drept mi s-a scurtat si spatiul pana la ambuteiaj, ramanand numai 200-250 de metri. Eu si tiruri. Am aflat si ce se intamplase. Se lucra la drum si se circula intermitent pe un singur sens de mers. Dar unul dintre tirurile care eraupe sosea ramasese fara motarina exact cand incerca sa depasasca lucrarea respectiva. Astfel incat nimeni nu mai putea sa treaca. Dar iar laud spiritul de initiativa al romanilor (pe bune). Lucratorii si-au dat seama ca n-au cum sa urneasca namila de 30 de tone nici chiar tragand de ea. Au tras frumos toate utilajele pe camp si au dat drumul la masini. Am inaintat incet in spatiul dintre mine si baricada. Pe dreapta, undeva pe camp erau masinile care iesisera mai devreme incercand sa intreaca coloana, straduindu-se sa treaca prin santul de pe marginea drumului. Unele erau suspendate, altele ajunsese-ra pe aratura. Cert e ca aventura pe care au cautat-o s-a implinit si le oferea senzatii de neuitat!

Gandim prea putin. Daca am gandi cu doar 10 secunde inainte si nu am actiona precipitat, lumea ar fi un loc mult mai bun. Ni se intampla lucruri si actionam fara sa ne gandim la consecinte. Ne enervam foarte usor si luam decizii ale caror actiuni le regretam sau ne fac sa pierdem. Si rareori avem langa noi o persoana care sa ne spuna: eu zic sa nu te spueri asa aiurea, ce-i al tau nu-l poate lua nimeni!

Traim cu reminescente ale copilariei in care parintii nu s-au educat sa gandeasca in avans. Ne comportam ca si cum totul inseamna bani. Ca si cum singura valoare este cea palpabila. Ne luptam sa avem totul. Intram in depresie daca pana la 30 de ani nu avem casa, masina si un cont mare in banca. Nu ne mai intereseaza dragostea ci totul a devenit o mare afacere. Ne enervam foarte tare atunci cand nu ne sunt recunoscute meritele. Muncim zi lumina, muncim sambata si duminica, muncim si noaptea. Ne odihnim prost si mancam ce apucam. Totul de dragul banilor. Nu mai avem libertatea deciziilor importante si pt ca ne-o dorim, batem cu pumnul in masa in fata copiilor sau a sotiei tanjind la cineva pe care sa-l controlam. Pentru cei dintre noi care suntem sefi, ne descarcam energiile negative pe angajati, uitand ca si ei sunt oameni cu tot felul de probleme. N-avem timp sa mai alergam sau sa mergem la sala sau innot si singura miscare pe care o facem e alergatul degetelor pe tastele laptopului sau pe cele ale telecomenzilor tarziu in noapte, pe jumatate adormiti, privind intermitent la filme proaste.

E oare valoarea morala pe cale de disparitie? Daca toti banii din lumea asta ar disparea, cu ce-am ramane? Cati oameni bogati cu adevarat? Mi-e frica sa nu ne socheze micimea multimii rezultate.

Succese neaparate!

Viata ca o piesa de teatru

Am fost in week-end in Bucuresti. Am venit pentru o prezentare, ca si cum Transilvania nu e suficient de mare ca sa ma incapa. Trebuia sa gasesc un client la 600 de km departare! Am revazut oameni dragi, am fost luat in brate, pupat, mi s-au facut complimente. Unele de complezenta, altele din inima. Am invatat cu timpul sa le diferentiez pe cele mai multe.

Am vrut din toata inima sa vad insa o persoana foarte draga mie. Am vrut sa o sun, sa stie ca am venit, sa o iau in brate si sa o tin asa pret de cateva secunde ca sa-mi simta bataile inimii. Sa stie cat mi-a fost si cat imi va fi de draga. N-am sunat, n-am vazut-o, n-am strans-o in brate, nu mi-a simtit inima. Mi-a fost frica. Am pus mana pe telefon de 50 de ori, dar am ezitat. Mi-a fost teama ca nu va intelege, ca nu va accepta. Mi-a fost teama ca iertarea pe care mi-a spus ca mi-a daruit-o cu multa vreme in urma sa nu fi fost autentica.

Ne temem sa ne exprimam. Ne santajam unii pe altii. Ne pandim reactiile si actionam dupa cum ne taie capul, in concordanta cu ce credem ca simte celalalt la adresa noastra si dupa cum am fost educati sa simtim. Da, educati! Simtim ce nu trebuie pentru ca in copilarie am trecut prin diverse stari generate de parinti. De ce-ai spart paharul? Nu esti niciodata atent! Nu esti bun de nimic! Nu stiu ce-o sa ma fac cu tine! Mi-ai mancat zilele! Ne-a fost luata increderea in fortele proprii si zi de zi ne-a fost inoculata ideea ca lumea e un loc mai bun daca nu ne-am gasi acolo. Si la randul nostru facem aceleasi lucruri.

Am dat o viata salbatica, urata, agonizanta pe una mai placuta, zambitoare, dulce. Am plecat din batranul Bucuresti intr-un oras cu suflu occidental, cu oameni pasnici si saritori. Am descoperit cu uimire ca sa fi salutat pe strada de necunoscuti e un lucru normal si deloc nobisnuit. Am inceput sa cred ca oamenii pot descoperi in ei puterea de a trece peste tarele care-i inrobesc. Ma gasesc pe mine usor schimbat dupa doar putin timp de trait pe alte meleaguri decat cele in care eram obisnuit. Si am convingerea ca ma voi mai schimba. Voi ramane totusi acelasi om pe care tata l-a crescut cu daruire si dragoste. Voi ramane cu aceleasi principii sanatoase pe care o vreme le-am uitat sau ignorat, luat de vartej. Simt totusi uneori ca nu mi-am cerut iertare de la cine trebuie, cum trebuie… Ma bucur totusi ca am invatat sa traiesc momentele scurtei mele vietii cu bucurie, fara stres, fara constrangeri.

Va doresc o viata!