2 saptamani. Minim.
Microsoft Surface. Un nume banal care ascunde in spate o tehnologie uimitoare. Arata ca o masuta de cafea pe care este asezat un ecran multitactil. te poti juca, poti trimite divrse comenzi, poate interactiona cu telefonul mobil sau diverse alte gadgeturi asezate pe suprafata sa. In interior, poseda 5 camere video care urmaresc miscarile de deasupra, conectivitate wi-fi, bluetooth, un computer in care tehnologia pare ca face minuni. Imagineaza-ti ca intri in restaurant si vrei o cafea, alegi de pe suprafata mesei ce vrei si in timp ce astepti comanda, de distrezi cu joculete virtuale. Sau vizualizezi un filmulet de pe youtube ca cel de mai jos:
Blogul initial al lui Sorin Oprescu a fost restrictionat. Motivul celor de la wordpress: “This blog has been archived or suspended for a violation of our Terms of Service.” Adica un fel de vax! Cei din echipa d-lui Oprescu spun ca nu s-au violat cu nimic termenii si conditiile gigantului american, dar pana una alta, li s-a pus pumnul in gura.
Sincer, nu-mi place nici una dintre campaniile candidatilor de anul acesta. Incepusem sa-l simpatizez pe dl Oprescu, dar e prea inversunat impotriva actualului regim, impotriva partidelor, impotriva lui Basescu, impotriva tuturor. Isi consuma prea multa energie cu razboiul personal sau nu, in loc sa-si canalizeze efortul pentru a-i face e bucuresteni sa traiasca mai bine. Pana la urma tot ce-ar trebui sa faca e sa urmeze celebrul “Sa traiti bine” al presedintelui in exercitiu.
Dintre toti, dl Diaconescu mi se pare cel mai in masura sa faca ceva. Mentionez ca nu-mi place PSD-ul ca partid, dar sunt anumiti oameni pe care-i stimez. Corina Cretu e unul dintre ei. Adrian Nastase, ca politician si diplomat mi se pare exceptional. Ca om… nu ma pronunt, intrucat multele fapte indoielnice, probate sau nu, imi dau o senzatie neplacuta. Revenind la dl Cristian Diaconescu, se pare ca e singurul care nu e in razboi. Adica nu mi s-a parut ca ataca pe cineva. Traiesc in Bucurestiul asta de amar de ani si pana acum in afara de mici lucruri care m-au bucurat, n-am vazut proiecte de mare anvergura, menite sa schimbe cu ceva traiul nostru prafuit si sufocat.
Am ajuns dimineata. Acum depinde care e definitia diminetii in acceptiunea fiecaruia. Sa zicem ca nu mai era chiar dimineata, dar numai din cauza ca am petrecut clipe minunate prin traficul din Bucuresti si de pe centura acestuia. Pe drum, numai frumuseti. Cam pustiu, dar frumos. La intrare ne-au intampinat niste omuleti de jumatate de metru, ciudati, imbracati in uniforme de militari, sculptati in bronz sau intr-un metal nobil. Ciudat grup statuar numit de localnici, “piticii”. In oras, numai gropi. L-am traversat in lung si-n lat si n-am reusit sa gasesc o bucata plata de asfalt. Liniste peste tot. Pe ici pe colo oameni mergand agale sau stand la taclale pe marginea drumului pe sub copaci, la scari de bloc. Ireal mi s-a parut. Masinile inaintau incet, parca dormind pe strazile pline de gropi. Aerul caldut ca lacrimile primarului plangand in avans dupa functia perfecta pe care o are de 4 ani, m-a facut sa atipesc placut la volanul masinii. Bine ca mi-am dat seama la timp ca intram in grupul de politisti din centru care se holbau fara rost la fetele imbracate prematur prea scurt, prea subtire, prea mulat, probabil anticipand zilele toride de vara ce vor urma.
Acum, scriind, cu geamul deschis prin care intra picuri rari de ploaie, ma gandesc la linistea acestui oras care pare pustiit de ganduri, pustiit de ratiune. Nimeni nu face nimic. Doar primarul se zbate sa-si creeze o imagine. Vrea sa ramana ceva dupa el, asa mi s-a spus. Probabil acesta e motivul pentru care a plantat statui maro, schimonosite, in toate intersectiile si parcurile orasului. Si cand mi-am exprimat frustrarea existentei unui astefel de management al orasului, mi s-a transmis ca probabil va fi revotat. Imi cer scuze oameni buni ca v-am deranjat din somul caldut si criminal in care v-ati cufundat. Al cui e orasul asta? Nu-i al vostru?
Vreau atatea lucruri… Si le vreau pe toate in acelasi timp. Bine ca nu le pot avea, altfel m-as inneca in ele…
Tu vrei?
E alb, e energic, e superb, e Snow, pisoiul meu! Se joaca, mananca, doarme, adica exact ce face un pisoi sanatos si cu chef de viata. A, am uitat ceva esential: zgarie! Nu din rautate ci pt ca se joaca si din cauza ca fiind intr-o continua explorare, ajunge uneori prin locuri in care nu-si mai poate tine echilibrul si atunci isi foloseste gherutele ascutite ca niste ace de seringa si taioase ca niste bisturie… A vrut la un moment dat sa sa se catere pe piciorul meu. A si reusit, dar in urma lui au ramas nista taieturi fine si foaaarte dureroase. Dar placerea mea e de departe a mai mare ca a lui, asa ca niste amarate de urme care oricum vor disparea in cateva zile, nu ma fac decat sa zambesc!
Ma uitam intamplator la apropo tv, emisiunea lui Andi Moisescu si mare mi-a fost mirarea sa-l vad pe Zoso comentand niste chestii. Comenta bloguri de vedeta. Maaare subiect! Si mai mare mi-a fost mirarea sa vad cum pe ecran in dreptul lui apare titlul “bloger profesionist”. Ce inseamna bloger profesionist? E o noua meserie? Se plateste bine? E grea, e usoara? Care sunt aptitudinile pentru o asemenea slujba? Si care e diferenta dintre profesionist si amator? Mai bine-l chemau pe piticu, cred ca e mai telegenic decat Zoso. A, stai, el nu e bloger profesionist si nu-l suporta cei de la Protv… Sau cam asa am inteles eu.
Absolut adorabili! Jucausi si lipsiti momentan de griji prin efortul doamnei Mariana. Sunt de dat spre adoptie deoarece au nevoie de caldura dragostei voastre. Doritorii pot viziona poze si pot face cereri la Lorena.
http://lorenalupu.wordpress.com/2008/04/30/pisoiasi-dragalasi/
Nefiind critic de teatru sau de altceva, voi incerca sa exprim doar ce-am simtit stand pe scaun in fata scenei pe care doi actori fenomenali interpretau piesa lui Cehov, Mascariciul.
„Am inteles ca nimic nu-i sfant in arta, ca totul e fantezie si minciuna, ca eu nu eram decat un sclav, jucaria unor trandavi, un mascarici, un clovn. Atunci am inteles publicul! Si de atunci n-am mai crezut nici in aplauze, nici in buchete de flori, nici in entuziasm!” Replica lui Vasili Vasilici, personajul interpretat genial de Horatiu Malaele, este in opinia mea cea mai profunda din tot spectacolul pus in scena aseara. M-am simtit ca un pitic in fata unor talente uriase. Ropote de aplauze zguduiau mica sala a teatrului Bulandra intrerupand linistea spectatorilor cu respiratia taiata de emotia asteptarii.
Horatiu Malaele şi Nicolae Urs cuceresc publicul de la primele replici şi hipnotizeaza spectatorii cu jocul lor fenomenal. Cei doi dau dovada de o imaginatie fara limite cand inventeaza situatii noi pline de umor si jongleaza cu replici spontane. Rafalele de aplauze la scena deschisă insotesc momentele de o improvizatie geniala demonstrand inca o dată calitatile de regizor ale lui Malaele. Sfarsitul in care Svetlovidov se impusca, este de un tragism mult amplificat fată de cel al lui Cehov, dramatizand intens sfarsitul carierei marelui actor.
Actorii m-au facut sa traiesc cu o intensitate cu care n-am mai trait niciodata o piesa de teatru, fiecare scena, fiecare replica. Fragmentele clasice jucate au impletit comedia cu drama, trecand de la una la alta atat de natural incat eram parca acolo, pe scena, plangand si razand impreuna cu ei.
Un spectacol pe care nu-l voi uita usor, un spectacol care m-a facut sa rad in hohote si in celasi timp sa mi se ridice parul pe ceafa, un spectacol uimitor, un spectacol pe care il voi revedea in mod sigur in perioada urmatoare.
Deschise ochii. Aplecata deasupra ei era un barbat cu ten masliniu, cu trasaturi regulate. Ochii lui verzi erau frumosi in lumina soarelui. Se uita la ea fara sa scoata un sunet. Si ea il privea indelung, cu nesat, sorbindu-l. Intr-un tarziu se ridica si ii spuse:
- Iubitule, am avut un vis ciudat. Se facea ca m-am prabusit intr-o prapastie si am murit.
- De unde stii ca ai murit?
- Pai daca am cazut in prapastie!?
- Si eu ce ma fac fara tine?
- Stai linistit, ca nu m-ai pierdut, sunt aici, te iubesc!
- Si eu te iubesc… dar hai, scoala-te din pat ca intarzii la serviciu.
Drumul cu metroul era ca in fiecare dimineata monoton si trist. Oameni cu fete gri, cu priviri coborate in podea, parca vrand sa desluseasca sinele pe care alergatu boghiele de dedesupt. Zambea uitandu-se la ei, stiind ca ea era fericita. Faricita pentru ca nu murise in prapastie, fericita pt ca era iubita, fericita ca tot ce traise atat de intens fusese doar un vis. Dar parca ceva nu se lega. Isi descoperise semne ciudate pe corp cand se imbracase, semne pe care nu le avea cu o seara inainte. Un tremur puse stapanire pe ea. Oare fusese mai mult decat un vis?
va urma
comentarii recente