Lanturi antiderapante

Cu fata cufundata intre palmele-mi obosite si ridate de viata, ma gandeam la tine. La cea pe care o cunoscusem de mult si la cea care esti azi, plina de veselie, plina de energie, cu gura pana la urechi atunci cand ma vezi. Cu exceptia cazurilor in care esti suparata. Dar tu si cand esti suparata ma iubesti, nu-i asa? Ma gandeam la modul in care ma privesti uneori, cu ochi stralucitori. Te surprind uneori cum ma cuprinzi in brate desi sunt la distanta de tine. Iti simt gandurile si dorintele.

Stii ca e imposibil, nu? Stii ca esti doar un vis. Si visele sunt doar himere care nu se pot materializa. Sau noi am trecut de bariera viselor? Am impresia uneori, cand imi odihnesc capul greu pe perna fotoliului meu preferat ca te simt undeva dureros in spatele meu. Ma ridic brusc. Imaginea ta se risipeste ca fumul albastrui de tigara, in rotocoale din ce in ce mai mari, pana dispare de tot. Si cand inchid ochii, imi starui din nou in minte, frumoasa, senzuala, voluptoasa. Iti simt respiratia in spatele urechii si-ti aud soaptele calde, ametitoare. Imi trebuiesc lanturi. Antiderapante. O iau razna si trebuie sa ma trezesc.

Revenind cu picioarele pe pamant m-am trezit cu o tona de zapada pe mine, pe masina, pe casa, peste tot. Si langa mine, pe sosea, alte tone tronau victorioase in ciuda plugurilor si masinilor care incercau sa-si croiasca carari. Mi-am pus lanturile si am pornit. Mai derapez din cand in cand, dar mereu revin pe drum. Chiar daca as incerca, lanturile cu care m-am legat, nu m-ar lasa sa derapez. Ceea ce e bine, nu?

Si-n momentele mele de semiconstienta aud asa ca prin vis, “si ce daca, eu te plac asa cum esti…”. Sa fie aievea? Sau doar o himera dintr-un vis frumos?

Swimming in the dark

Alice! Dupa ce-ai disparut, am incercat sa incropesc ce-mi ramasese din viata fara sens, fara gust dup ce te-am pierdut. Mi-a luat mult, o vesnicie sa ma obisnuiesc. Sa redevin acel om rece, calculat, zambind cu buzele dar avand ochii duri, inexpresivi. Si cand imi iesise mai bine, cand in sfarsit imi pusesem ordine pe sertarasele inimii mele carpite si inghetate, te-am vazut. Erai in plin soare, sclipind, mai frumoasa ca niciodata! Toata lumea mi s-a intors pe dos, borcanele asezate pe rafturi mi s-au spart din nou, am murit si am inviat doar ca sa mor din nou in cateva secunde. Am ramas pironit cu o mana in aer, cu ochii iesiti din orbite, uitand sa respir, cu o durere insuportabila in creier. Probabil ca nu m-ai vazut. Ochi-ti zambeau acompaniind buzele si toata fiinta ta radia de fericire. Am fost atunci gelos pe viata. Si eu te-as fi putut face fericita, te-as fi facut sa zambesti, ti-as fi adus luna sa o tii in palma. Dar nu m-ai lasat sa realizez nimic din toate astea. Si pentru cateva clipe, atunci cand te-am vazut din nou, am crezut ca putem sa fim iar print si printesa.

De ce mi-ai facut asta? Cum imi mai revin acum? Stau si ma uit pierdut fara sa mai numar timpul la poza ta, singura care mi-a mai ramas. Zambesti, ca intotdeauna. De ce mi-ai furat viata? De ce ma lasi sa mor? Ah, de-as avea puterea sa te uit! Dar cum sa fac asta daca inima mea e la tine? Sa stii ca-mi vreau inima inapoi. Vreau sa-mi redai caldura din ochi, vreau sa-mi dai veselia si bucuria pe care le-ai luat cu tine cand ai plecat. Te vreau pe tine inapoi!

Chiar daca nu stii, voi alerga toata viata tanjind dupa ce-am avut. Dupa tine. Nu ma vei vedea, nu ma vei simti. Probabil ai uitat ca exist. Dar eu n-am uitat. Si nu voi uita vreodata, chiar daca tu nu vei intelege cu se poate asta. Pt ca te-am iubit, te iubesc si te voi iubi pana la sfarsitul zilelor mele chinuite si reci.

Edward

Totaly crap!

N-am mai scris de ceva vreme pe aici. Nu pt ca n-as fi avut timp. Ci pt ca mi s-a facut o mare scarba. De oamenii pe care i-am cunoscut in ultima vreme. De actiunile lor pe care am fost invatat sa nu le fac. De faptul ca atunci cand mi-au furat enorm de mult, s-au fofilat ca niste lasi si nu mai raspund la telefon, la mesaje, la sonerie, la nimic. Parca s-au topit intr-un oras in care majoritatea cunoaste pe majoritatea. S-au poate au plecat la concertul madonei cu 3 saptamani inainte si acum se vor intoarce sa-mi spuna pareri. Nu, nu cred asta, era doar o gluma amara.

Pana la urma poate e mai bine. Oricum nu-mi mai place orasul asta mai imbacsit de oameni parsivi si mincinosi dar foarte interesati sa-si tina in viata o imagine perfecta. Ascultati la mine, ardelenii astia din bihor nu sunt deloc asa cum se spune despre ei, adica corecti si parolisti. Nu generalizez, mai sunt si oameni cumsecade, oameni veseli si frumosi la suflet. Dar multi din cei cu care am avut nesansa sa intru eu in contact, sunt ipocriti si mincinosi. Nu-ti spun niciodata nimic in fata pt ca ti-ai schimba parerea. Insa in spate te sapa incet, incet. Sunt serpi! Presupun ca e vorba de cultura, sau educatie. Pt ca lor li se pare normal sa faca asta.

Nu-i nimic, se spune ca orice sut e un pas inainte. Pe mine ma doarre foarte tare sutul asta primit dupa mai bine de jumatate de an irosit si foarte multi bani cheltuiti aiurea din buzunar. Toate pt ca trebuia pana la urma sa ma invat sa nu mai am incredere in oameni. Acum sunt asa de obosit si epuizat ca-mi vine sa ma prabusesc undeva unde sa fiu lasat in pace si sa zac acolo cateva saptamani pana imi recapat din nou energia. Daca mi-o mai recapat…

Sapte!

Un sarut. 7 minute de betie. Apa verde-albastruie. Nisip moale si auriu impletit cu parul tau. Crampeie de vant imprastiindu-ne vorbele dulci prin valurile entuziaste. Doar noi doi. Si marea. M-am pierdut in ochii tai caprui si blanzi, mari ca marea. Ne rasucim si ne alergam pe toata plaja.

Si dupa cele 7 minute de extaz m-am topit cu ochii inchisi, moale, pe nisipul caldut in lumina sangerie a soarelui. Mi-am imaginat… Dupa cateva secunde am deschis ochii. Nu mai erai acolo. Nu ma erai nicaieri. Disparusesi din nou. Si m-am intrebat timp de 7 clipe, daca nu cumva erai doar o himera. Impreuna cu valurile, cu nisipul, cu vantul, cu soarele. Oare?

Stare de fapt

Gripa porcina. E peste tot, dar pare tinuta in frau de autoritati. Si nici asa mediatizata nu mai e. Apare doar cate o stire seaca. “Inca 9 cazuri de gripa noua in ultimele 24 de ore.” Fara culoare, fara miros. Mult mai mediatizat e decesul lui MJ. Eu nu inteleg de ce atata mediatizare. Mai mor oameni, se mai nasc copii, dar nu se dau pe la televizor… Nici criza nu mai e asa mediatizata. Ne face sa ne dam seama ca mergem inainte, indiferent ca nu mai avem bani, nu mai avem de munca, nu mai avem cu ce ne creste copii. Si ne dam seama ca cei care se ingrasa pe spatele altora continua sa fure si sa-i subjuge pe cei pe care-i conduc motivand criza financiara.

Eu m-am saturat. Imi lipseste cheful. Imi lipseste motivatia de a mai face ceva. M-am scarbit de faptul ca muncesc de cateva luni fara sa vad un ban. Motivul? Nu sunt bani. Minciuni! Bani sunt pentru constructia terasei, pentru amenajari, pentru plata unor facturi dubioase, pentru impozitul pe profit. Pentru generatorul ala rosu sunt bani. Pentru concediu prin grecia sunt bani. Pentru furnizori, pentru toata lumea sunt bani. Doar pentru angajati nu mai sunt. Cum se face ca s-au terminat fix cand trebuia sa dai amaratele astea de salarii? Pai cum de ti-a venit de la finante sa platesti impozit pe profit, daca n-ai bani sa ne platesti pe noi? Daca nu sunt bani, cum ai facut profit? E complicat! “Sa stii ca daca nu ne platesti, ne dam demisia toti” Ei si? Gasesc altii imediat. E plin de oameni pe care i-a lovit criza si nu mai au un loc de munca. Si cu asta, basta. S-a rezolvat si problema salariilor.

Drept pentru care nu plec. Inca. Am vorbit cu un prieten care are niste idei ciudate pentru mine, sanatoase pentru el. Ma ntreaba daca nu exista niste calculatoare, monitoare, si alte lucruri de valorificat prin firma. Ii spun ca sunt. Si el imi spune ca n-ar fi rau sa trec intr-o seara, sa le iau si sa i le dau, ca se ocupa el de vanzare si-mi da banii. Ar fi o varianta. Pacat ca nu sunt eu genul…

Ma calesc in lupta asta pentru un pumn de bani. Si culmea e ca trebuie sa fiu si zambitor. Trebuie sa ma duc pe la clienti si sa le suport nazurile, sa le rezolv problemele, sa fiu intelegator ca doar sunt toti tensionati cu criza asta si n-au bani. Dar cu mine cine e intelegator? Trebuie sa stau pana la unu si jumatatea noaptea la un magazin ca sa-si deschida inventarul. Ca doar de aia sunt vanzator de soft. Si evident face nazuri cand vine vorba de factura. Dar pentru ca oricum eu nu vad banii aia, nici nu ma mai stresez sa-i fac factura. Dar apa pe Dunare curge nestingherita, toata lumea isi vede de treaba ca si cum nimic nu s-ar intampla. Adevarul ca tot ce simt eu, toata incrancenarea mea, toata ura care se acumuleaza incet, incet in sufletul meu cu privire la situatia asta de toata jena, toate astea sunt doar o furtuna intr-un pahar cu apa. Sunt singurul afectat. Nici unul dintre putinii mei prieteni nu simte. Nici nu-i las. Si daca i-as lasa, n-au ce face. Au si ei problemele lor.

Ma intreb unde or fi aia pe care i-am ajutat cand au avut nevoie. Ma intreb ce mai fac oamenii pentru care m-am sculat la 3 noaptea din pat. Unde sunt cei pentru care m-am imprumutat ca sa le dau pt ca aveau nevoie. Am avut multi prieteni. Acum nu mai am nici unul. De fapt daca ma gandesc bine, n-am avut prieteni niciodata. Cu o exceptie. Varul meu care din pacate acum e cam la 600 km de mine.

Ce mai faci? Sa zicem ca bine. Sigur esti bine? Nu, de fapt nu sunt bine, n-am bani, n-am chef, nu mai vreau, sunt in pragul unei crize de nervi. Aaah, imi pare rau, pot sa te ajut cumva? Pai hai sa vedem. Nu ma mai intreba ce fac! Asta ar fi primul lucru. Dupa aia, daca vrei sa ma ajuti, da-mi niste bani. A, n-ai cum. Pai atunci nu ma mai intreba daca poti sa ma ajuti. De sa ma ma intrebi daca oricum stii ca n-ai cum si cu ce sa ma ajuti?

Lasati-ma toti in pace. M-am saturat de ipocrizii si de vorbe goale. M-am saturat de oameni care-si dau cuvantul ca sa si-l incalce dupa 5 minute. M-am saturat de toti si de toate. Uitati ca mai exist. Nu ma mai intrebati de nimic ca nu va mai raspund.

A inteles toata lumea???

Fire de aur albastru

Inchisesem ochii si ascultam iarba si vantul. Ascultam tanguirea blanda a copacilor. Mi-au soptit o poveste. Trista si totusi cu iz de basm frumos, ca acelea pe care mi le spunea bunica pe la 4 ani, in serile reci de sfarsit de toamna. Doar ca povestea asta face parte din realitatea de zi cu zi si are un gust dulce-amarui ca o frunza de andiva prematur smulsa.

Era odata o printesa. Verusca pe numele ei de alint. Era vesela, zambea, era frumoasa alergand desculta in iarba cu soarele in paru-i purtat de vant. Era atat de dulce atunci cand se supara, incat nu aveai cum sa nu razi cand o vedeai. Era asa cum trebuia sa fie o printesa in cautarea printului ei. Dupa alergari, dupa ani, dupa experiente, si-a gasit printul. Frumos si el. Dulce. Erau perfecti amandoi, imbratisati pe malul apelor, pe varful muntilor, pasind incet in tacere sau chiuind de rasunau vaile. Era fericita Verusca. Atat de fericita cum nu mai fusese nici o printesa inaintea ei.

Venise vremea sa mearga la palat si sa faca acea nunta vestita. Nunta care sa dureze sapte zile si sapte nopti, ca-n povesti. Si s-a dus printesa sa invete dansuri, s-a dus sa faca repetitii, si-a luat rochii de mireasa cu trena lunga pana in imparatia vecina, cusute cu fire de aur albastru. Cu fiecare zi ce trecea, era tot mai fericita. A venit vremea. A invitat oaspetii, si numara clipele pana la momentul in care trebuia sa se bucure impreuna cu ei de momentul acela magic in care avea sa fie cu el pentru totdeauna. De fapt ea s-a gandit sa-i cheme pentru ca bucuria ei sa fie si bucuria lor.

Ei n-au venit. A plans Verusca atat de mult incat lacrimile i-au cazut pe firele de aur albastru de pe rochia de mireasa si s-au transformat in diamante. Pana la urma si-a dat seama ca tot ce conteaza e printul ei. Pe restul i-a privit intr-o vreme ca pe prietenii ei. Si in lumea ei perfecta, ei ar fi trebit sa-i fie prieteni. Si-a dat seama printesa ca nu traieste intr-o lume perfecta. De fapt si-a dat seama ca perfectiunea se opreste cand se termina aura care-i tine pe ei doi imbratisati. Dincolo, nu mai e nimic perfect. Si-a plans din nou printesa pentru oamenii egoisti, rai, ipocriti de dincolo, din lumea de afara. Ea avea sa sta in interior.

Un suspin se auzi dinspre copaci. Unii plangeau incet auzind vantul spunand povestea Veruscai. Altii erau senini, dar tristi. M-am infiorat si eu in lumina mistica a soarelui apunand. M-am ridicat si am plecat mai departe. Mi-as fi dorit sa fiu macar putin prin poveste, prin lumea perfecta a printesei-zane. Printre firele de aur albastru…

Nu ma intereseaza de tine!

“Tu stii cate probleme am eu? Ai idee ca nu ma mai ajung cu banii? Stiai ca trebuie sa incasez sapte sute de milioane si astia ma tot plimba si nu-mi dau banii? Pai eu nu pot sa dau bani asa, pe ochi frumosi, fara rezultate!”

Stimabile! Cand am discutat initial ce-am discutat, credeam ca esti un om de cuvant. Si da, ti-am promis o piata care inca nu s-a concretizat, dar stiai ca nu tine totul de mine. Stiai ca in conditiile in care mai marii statului promoveaza intens criza financiara, oamenii sunt speriati. Si mai stiai ca indiferent de cat de tare ma zabat eu, s-ar putea ca rezultatele sa se lase asteptate. Si e cumva problema mea ca tu nu reusesti sa-ti incasezi banii? Si te-am presat eu vreodata sa ma platesti dupa cum am discutat? Asa ca fa bine si lasa nervii si acuzatiile prostesti si pune-ti capul la contributie. Stiu ca nu-ti pasa de problemele mele si mai stiu ca ale tale sunt cele mai mari probleme din univers. Cel putin asa ai pus problema! A, nu vrei sa mai colaboram? Nu-i nimic! Dar nu te scula cu fundul in sus ca dupa aceea sa-ti versi nervii pe mine! Stiu ca peste 5 ore o sa ma suni ca sa-ti ceri scuze. Dar scuzele tale nu vor valora nimic in ochii mei. Nici banii tai nu valoreaza nimic. M-am saturat pana peste cap de oameni care nu stiu decat sa se planga in loc sa gaseasca solutii. Asa ca uite ce-am sa fac. O sa te las sa-ti ceri scuze dupa care o sa-ti spun ca daca vrei sa ne mai salutam, o mai facem, dar colaborarea dintre noi a luat sfarsit. Si-ti spun si de ce. Pt ca tii prea mult la tine. Pentru ca am cunoscut egoismul tau in telefonul de dimineata. Pt ca inainte sa te gandesti un pic, mi-ai adus o gramada de acuzatii neadevarate si nefondate doar pt ca erai nervos. Inclusiv ca te-am sabotat. Si asta nu pot sa suport. Chiar daca ai retras imediat ce-ai spus, tot nu se mai poate. Data viitoare cand te vei trezi nervos, vei face iar la fel. Si asta nu pot sa suport.

Incerc sa traiesc ca un om liber si nu accept decat compromisurile initiate de mine. Nu arunc nimanui in fata acuze. Chiar daca le cred. Da, sunt egoist in felul meu, dar nu trec niciodata peste altii ca sa-mi ating scopul. Si nici nu accept ca altii sa treaca peste mine. N-au decat sa ma ocoleasca.

Ioana a avut dreptate: rautatea si prostia nu au granite geografice. Oare ce-a fost in capul meu sa cred o asemenea utopie? Ca plecand de acolo si venind aici, o sa gasesc liniste si pace, o sa gasesc oaze de verdeata si ceruri senine si campuri cu flori? Sa-mi fie invatare de minte! Nu-mi pasa de tine e un dicton universal in lumea asta, indiferent de locul geografic. Rusine sa-mi fie!

Sa ne intelegem!

Sunteti asa de… asa de… nici n-am cuvinte. Adica am, dar sunt prea dure sa le exprim. Stiu ca sunt unii care nu merita cuvintele mele de ocara si pe care nu vreau sa-i introduc in marea oala a desertaciunilor lumii in care traim. Asa ca voi lasa deoparte cuvintele urate si furioase pe care aveam de gand sa le scriu.

Nu ma pot abtine totusi sa nu vad ca exista pe lumea asta oameni pentru care cuvantul dat nu e mai important decat o frunza cazuta dintr-un copac toamna. Si oameni care devin egoisti exact cand nu trebuie si te lasa balta tocmai cand ai mai mare nevoie de ei. Mai exista oameni pentru care mi se stinge incet, incet consideratia, cu toate ca intotdeauna va ramane ceva. Dar cand ti se spune constant “n-am chef sa vorbesc cu tine…”, ti se cam termina entuziasmul. Si mai sunt unii care pur si simplu te mint in fata. Chiar daca stiu ca tu stii ca ei te mint. N-au pic de rusine!

Bine ca mai sunt si putinii care au trecu prin astea si n-au uitat. Si de care nu ma pot apropia indeajuns incat sa fiu dezamagit. Bine ca macar mai am cu cine sa vorbesc si n-am ranit pe toata lumea. Dar simt acum o lehamite si o dezamagire crasa. Nu mai am chef sa vad pe nimeni si nu mai am chef sa ascult pe nimeni. Sa nu va prind ca mai veniti la mine sa va plangeti de ceva! Sa nu mai veniti sa-mi spuneti nimic. Nici macar cat de bine va merge. Nici macar d saluturile voastre n-am nevoie.

Si tu, care ai picat la mijloc intre mine si toate problemele astea amare, tie iti cer iertare. Imi pare rau. Si cu lacrimi in ochi iti spun ca n-as fi vrut sa te fac sa suferi in nici un fel. Si as da lucrurile inapoi daca as putea. Dar nu pot…

Zambet de granit

Pielea imi vibreaza in ritmul valurilor. Ascult susurul bland al izvorului si putin mai departe simt tunetul brutal al cataractei ce modeleaza apa intr-un mod dulce, salbatic. E atata zbucium si atata liniste totodata in apa aceasta! E atata profunzime si atata superficialitate!

Vrem lucruri. Vrem sa avem, vrem sa simtim. Vrem sa iubim. Vrem sa fim iubiti. Pe de-o parte putem ajunge la ce vrem, dar ne temem sa o facem. Pentru ca s-ar putea sa-i ranim pe cei dragi. Si pentru ca odata ajunsi in posesia a ce vrem, constatam ca vrem altceva. Si ciclul se repeta. E oare mai bine sa nu mai vrem? Sau e mai bine sa ne tinem dorintele sub control reducandu-le la stadiul de vise? Sau e mai bine sa ne urmam natura si sa ne indeplinim vrerile? Si dupa aceea?

Are ochii verzi. Cleopatra! Senzuala, inteligenta, zambitoare, cu forme apetisante, perfecta! Zambeste, dar e trista. De fiecare data cand iau contact cu ea, ma binedispune. Intr-un fel in care lumea mea se schimba. In bine. Ea, sub mantia comoda a zambetelor, e o fiinta plina de dorinte pe care nu si le poate satisface. Sa fie oare de vina fiul ei, Edward? Sa fie Jupiter, tatal baiatului? Sa fie constiinta ei care-i spune ca dorintele-i sunt aducatoare de suferinta? Nu stiu. Pe sub zambete se vad rareori cutele suferintei. Reuseste atat de bine sa o ascunda incat ai crede ca nu exista. Ea nu recunoaste. E puternica. Pentru el, pentru Edward.

Si-mi spune cand o visez: Dragul meu, esti prea departe de mine ca sa-mi simti inima…

I love not men the less, but Nature more…

Stanci.

Splendide formatiuni calcaroase sculptate de-a lungul timpului de vicisitudinile vremurilor. Noaptea, luna le lasa sa soarba din lumina ei alba, laptoasa. Trec zburand printre varfurile care se vad stralucitoare, argintii, zimtand cerul negru, de pacura. Un fir de apa a muscat adanc in mii de ani pe alocuri cateva sute de metri, lasand pereti perfect plati, inalti, ametitori. Ma uit de sus, de pe varfuri, la oamenii de jos care viermuiesc nestiutori si grabiti, fiind mai interesati sa cumpere nimicurile de pe tarabele insirate alandala, decat sa-si ridice privirea si sa admire frumusetea salbatica a stancilor de calcar. E atata frumusete incat m-am imbatat. De aici, de sus, zbaterea necontenita a raului de jos pare o melancolie. Se aude incet si moale. Stelele-i daruiesc luciri diamantate pentru cate o secunda ca apoi sa dispara si sa apara in alt loc. Tot acest joc al apei cu cerul imi da o stare de relaxare pe care nu pot sa o intalnesc in alta parte.

Cheile Cernei.